Biletelul de la inmormantarea tatalui

La înmormântarea tatălui meu din Sibiu, fratele meu mai mare a refuzat să spună un cuvânt. După slujbă, mi-a strecurat un bilețel și a dispărut fără să salute pe nimeni. L-am deschis în mașină și am început să tremur—scria doar atât: “Verifică lada din pod, dar nu singură…”

Mi-au trecut fiori reci pe șira spinării. Podul? Lada? Ce putea fi acolo? Tatăl nostru fusese un om simplu, serios, dar secretos. Întotdeauna ne ținuse departe de podul casei din cartierul Trei Stejari, spunând că acolo nu e decât „vechitură și praf”. Nici măcar în copilărie nu ne lăsase să urcăm. Dar acum, după moartea lui, se pare că ascundea mai mult decât niște obiecte uitate de timp.

Am ținut biletul în mână minute întregi, privind în gol prin parbrizul aburit. Apoi l-am băgat în buzunar și am pornit spre casă. Drumul a fost un haos de gânduri. De ce să nu merg singură? Ce a vrut să spună? Știa fratele meu ceva ce eu nu știam? Sau poate era doar o glumă proastă? Nu, nu era genul lui. El nu glumea niciodată cu lucruri serioase.

Ajunsă acasă, am lăsat geanta pe fotoliu și l-am sunat pe Andrei, verișorul nostru. Era polițist și omul în care aveam cea mai mare încredere după moartea tatei.

— Andrei, îți amintești podul din casa bunicului?

— Da… de ce întrebi?

— Am primit un bilet de la frate-miu. Zice să verific lada din pod, dar nu singură.

S-a lăsat o tăcere grea la capătul celălalt al firului.

— Mă îmbrac și vin acum, a spus în cele din urmă. Nu pune mâna pe nimic până nu ajung.

Peste o jumătate de oră eram amândoi în fața scării care ducea în pod. Ușa grea de lemn scârțâia când am tras de clanță. Praful era gros ca o pătură uitată, iar aerul mirosea a vechi și a amintiri. Becul din tavan pâlpâia slab, lăsând umbrele să danseze în jurul nostru. În colțul cel mai îndepărtat, sub o pânză de păianjen întinsă ca o cortină, era lada. O cutie mare, din lemn masiv, cu balamale de fier și un lacăt ruginit.

— Ai cheia? m-a întrebat Andrei.

Am dat din cap că nu. Dar atunci, ca printr-o minune, mi-am amintit că tata purta mereu o cheie mică, veche, la gât. Am fugit jos, am deschis sertarul de bijuterii din dormitorul lui și am găsit-o. Când m-am întors, Andrei deja cerceta lada cu o lanternă.

— E ceva ciudat la ea, zicea. Nu pare să fi fost deschisă de ani întregi.

Am introdus cheia cu mâna tremurândă și am simțit un clic sec. Lacătul s-a deschis.

Am ridicat capacul cu grijă. Înăuntru erau mai multe dosare vechi, legate cu sfoară, câteva fotografii alb-negru și un carnețel cu copertă din piele. Am luat carnețelul și l-am deschis la întâmplare. Scrisul era al tatei. Recunoșteam literele ferme, aproape caligrafice.

„24 iunie 1987. A venit ordinul. Trebuie să închid tot. Nu mai e sigur. Dacă află cineva, sunt terminat. O să ascund probele în ladă și nu le voi atinge niciodată. Nici măcar copiii mei nu trebuie să știe ce-am făcut.”

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am început să răsfoiesc repede paginile. Erau zeci de notițe, toate datate între 1985 și 1989. Cuvinte ca „securitate”, „urmărire”, „colaborare”, „coduri” și „dispariții” apăreau mereu.

— Dumnezeule… tata… era turnător?

Andrei luase un dosar și îl deschisese. Înăuntru erau copii după rapoarte informative, cu semnătura tatei la final. Scria despre vecini, colegi, chiar și despre preotul de la biserica din cartier.

— Asta nu se poate, am șoptit. El… era un om bun. Ne ducea la biserică, ne învăța să fim onești…

— Nu e așa simplu, a spus Andrei, închizând dosarul. Mulți au fost forțați. Sau manipulați. Trebuie să înțelegem contextul.

Dar nu puteam. Mă simțeam trădată. Tot ce crezusem despre tata se prăbușea în fața mea.

— Trebuie să vorbesc cu fratele meu, am zis hotărâtă.

L-am sunat de zeci de ori în acea seară. N-a răspuns. Am mers la el acasă, dar nu era acolo. Soția lui mi-a spus că plecase de dimineață la București, fără explicații.

A doua zi am primit un plic. Fără expeditor, dar cu scrisul lui.

“Acum știi. Ce vei face cu adevărul?”

Am ținut plicul în mâini minute în șir. Ce urma să fac? Să dau totul publicității? Să ascund? Să-l iert?

În zilele următoare am petrecut ore întregi citind jurnalul tatei. Și, încet-încet, am început să înțeleg. Nu era un trădător. Era un om speriat. Fusese prins într-un sistem care îi amenința familia. Într-o notă din 1986 scria:

„Mi-au spus că, dacă nu cooperez, o să-i trimită pe copii la orfelinat. Pe soție o vor concedia. Nu am avut de ales. Îmi urăsc viața.”

Mi-au dat lacrimile. Într-o altă pagină, adăugase:

„Când vor fi mari, poate vor înțelege. Nu am vrut decât să-i protejez.”

Asta a fost cheia. Tata făcuse ce făcuse nu din răutate, ci din frică. Din dragoste pentru noi.

Am vorbit din nou cu Andrei. Am decis să ducem toate documentele la CNSAS. Trebuia să fie cunoscut adevărul, dar într-un mod controlat, responsabil. Nu voiam scandal, ci claritate.

Fratele meu s-a întors peste o săptămână. L-am întâlnit în fața mormântului tatei. Am stat amândoi în tăcere câteva minute.

— De ce nu mi-ai spus totul de la început? l-am întrebat.

— Pentru că voiam să-l descoperi singură. Să nu-l urăști. Să-l înțelegi.

— L-am înțeles, am spus, privind spre crucea de piatră. Și, într-un fel… îl iert.

Fratele meu a încuviințat din cap. Apoi mi-a întins o fotografie pe care nu o văzusem în ladă. Era tata, tânăr, ținându-ne pe amândoi în brațe. Zâmbea. Dar ochii îi erau triști.

Am păstrat fotografia în portofel. Un memento al unui om imperfect, dar care a făcut tot ce a putut pentru a-și proteja familia. Un om prins între datorie și teamă, între adevăr și minciună.

Povestea tatei m-a schimbat. Am învățat că oamenii nu sunt doar buni sau răi. Sunt complicați, plini de umbre și lumini. Și că, uneori, cele mai mari trădări se nasc din cele mai profunde iubiri.

Acum, când urc din nou în pod și văd lada aceea goală, nu mai simt frică. Simt recunoștință. Pentru adevăr. Pentru curaj. Pentru iertare.