Doctorul Radu s-a mișcat mai repede decât se aștepta oricine. A pășit hotărât către Margareta: „Ce. I-ați. Dat. Bebeluşului?” Margareta s-a înroșit, apoi a pălit.

„Era doar o tinctură de plante! Bunica mea o folosea la orice. Voi, mămicile tinere, vă bazați prea mult pe pastile—” Andreea n-a mai auzit restul.

Îl strângea pe Rareș în brațe și alerga deja spre mașină în timp ce Mihai alerga după ea cu cheile de la mașină. Nu mai conta nimic altceva. Rareș tremura în brațele ei, respirația lui era greoaie și privirea pierdută.

Din spate se auzeau țipetele Margaretei, dar Andreea le ignora. O singură voce conta acum: vocea instinctului ei de mamă, aceea care îi țipa că trebuie să ajungă la spital cât mai repede.

Drumul spre urgență a fost o înșiruire de claxoane, semafoare roșii trecute cu inima în gât și lacrimi care-i brăzdau obrajii fără oprire. Mihai conducea, tăcut și alb la față, în timp ce Andreea îl veghea pe Rareș pe bancheta din spate. Îl scutura ușor, îi vorbea, îi mângâia fața fierbinte. El gemea slab. Atât de slab…

Ajunși la spital, medicii au preluat copilul aproape imediat. L-au dus într-o cameră de stabilizare, iar o asistentă le-a cerut să aștepte afară. Erau momente în care timpul nu mai curgea normal. Minutele păreau ore. Zgomotele din spital — pași grăbiți, uși trântite, aparate care piuiau — se contopeau într-o ceață sonoră care o amețea. Mihai încerca să o țină de mână, dar Andreea și-o trăgea mereu. Nu putea să-l ierte. Nu acum. Nu după ce mama lui aproape îi otrăvise copilul.

După aproape o oră, un medic tânăr, cu cearcăne adânci, a ieșit și le-a făcut semn să se apropie. „Rareș e stabilizat. A fost intoxicat cu o substanță pe bază de alcool și ierburi toxice pentru un copil de vârsta lui. Ați ajuns la timp.”

Andreea a izbucnit în lacrimi, căzând în genunchi. Nu mai conta că era în mijlocul unui hol plin de lume. Simțea doar recunoștință. Rareș trăia. Trăia!

Medicul a continuat: „Va trebui să rămână sub observație câteva zile. Și vom sesiza Protecția Copilului. Ce s-a întâmplat e foarte grav.”

Andreea a dat din cap. „Vă rog… faceți ce trebuie. Vreau doar să știu că va fi bine.”

Când s-a întors în salonul mic și steril, Rareș dormea, cu un perfuzor în mânuța lui minusculă. Mihai s-a așezat lângă ea, dar nu a spus nimic. Tăcerea dintre ei era mai grea decât orice ceartă.

În ziua următoare, poliția a venit la spital. Margareta fusese chemată la secție pentru declarații. Andreea le-a spus tot. Fiecare detaliu. Cum o alungase din cameră, cum oprise tratamentul recomandat de pediatru, cum înlocuise medicamentul cu o „tinctură tradițională” fără etichetă, fără dozaj. Ceva ce niciun adult responsabil nu ar fi dat unui copil de opt luni.

Mihai a încercat să intervină, dar Andreea i-a aruncat o privire care l-a făcut să tacă. „Timp de ani de zile i-ai permis mamei tale să se amestece în tot. În viața noastră, în deciziile despre copii, în cum îmi cresc eu propriii mei copii. Dar acum aproape ni l-a omorât pe Rareș. Gata. Ajunge.”

Mihai a înclinat capul. „Ai dreptate,” a spus abia auzit. „Nu mai există nicio scuză pentru ce a făcut.”

A doua zi, Margareta a venit la spital. Își ținea poșeta la piept și fața îi era împietrită. „Am venit să-l văd pe băiat,” a spus pe un ton sec.

Andreea a ieșit pe hol și i-a închis ușa în față. „Nu. Ai pierdut dreptul ăsta când ai ales să joci rolul de vraci în loc să respecți tratamentul prescris. E copilul meu, nu subiectul experimentelor tale.”

Margareta a pufnit, a vrut să spună ceva, dar s-a răzgândit. A plecat fără să mai privească înapoi.

Când Rareș a fost externat, era vizibil mai bine, cu obrajii mai colorați și cu ochii curioși. Ilinca i-a făcut o coroniță din flori și i-a spus că e un „prinț luptător”. Andreea a zâmbit pentru prima dată în zile.

Acasă, lucrurile s-au schimbat. Mihai a început să se implice mai mult — nu doar fizic, ci cu adevărat. Schimba scutece, îl ținea în brațe ore în șir, o lăsa pe Andreea să doarmă, gătea, ducea Ilinca la școală. Erau gesturi mărunte, dar cu o semnificație uriașă.

Margareta a continuat să trimită mesaje — unele pasiv-agresive, altele cu scuze. Dar Andreea a ales să nu răspundă. A stabilit o limită clară. Pentru binele copiilor ei.

La două luni după incident, a primit o scrisoare de la Direcția de Protecție a Copilului. O informau că Margareta fusese sancționată administrativ și că i se interzicea să rămână singură cu vreunul dintre nepoți pe termen nelimitat. Nu era răzbunare. Era siguranță.

Seara, în timp ce îl adormea pe Rareș, Andreea s-a uitat pe fereastră. Vântul legăna frunzele copacilor și o liniște caldă se așternuse în casă. Mihai îi citea Ilincăi o poveste, vocea lui moale răsunând din camera de alături.

Andreea și-a lăsat capul pe marginea pătuțului. Plângea. Nu de teamă, ci de ușurare. Trecuse prin iad, dar ieșise mai puternică. Și, mai ales, ieșise convinsă de ceva: niciun bunic, nicio tradiție, nicio presiune de familie nu vor mai cântări vreodată mai mult decât sănătatea copiilor ei. Era mamă. Și nimic nu e mai puternic decât inima unei mame hotărâte.

În dimineața următoare, Andreea a început să scrie o postare pe un forum de mame: „Vreau să vă spun povestea noastră. Nu ca să vă sperii, ci ca să vă încurajez. Să aveți încredere în instinctul vostru. Să nu vă lăsați călcate în picioare de „tradiții” care pot ucide. Copilul meu trăiește pentru că am reacționat. Voi puteți salva vieți dacă vorbiți. Nu tăceți. Niciodată.”

Și cu acele rânduri, a simțit că s-a încheiat un capitol. Poate cel mai greu. Dar a început altul. Unul în care vocea ei, experiența ei, putea ajuta alte mame. Altă Andreea. Mai puternică. Mai curajoasă. Mai mamă ca niciodată.