Picioarele mi s-au înmuiat. Ferestrele luminate ale casei, care înainte păreau primitoare, acum păreau periculoase. Propriul meu fiu. Propria mea familie. Iar după cum spunea Ilinca… plănuiau să-mi ia casa în seara aceea..

Am simțit că tot ce am trăit în viața asta – război, lipsuri, moarte, nașteri, bucurii – pălește în fața trădării care se contura în acea seară friguroasă. Mă țineam de gardul din fața curții ca să nu cad. Ilinca mă ținea de mână cu atâta putere, de parcă ea era cea care mă proteja acum, nu invers. Nu puteam să cred. Sau nu voiam.

— Bunico, trebuie să facem ceva! Nu te întorci acolo, da?

O priveam, și o vedeam copil, copil de zece ani, dar cu o forță în ochi pe care n-am mai văzut-o nici măcar la mine, în tinerețe, când rămăsesem văduvă cu Andrei de trei ani în brațe. Ilinca era mică, dar era un leu în seara aceea.

— Mergem la mine acasă, am zis cu voce scăzută. Am nevoie să gândesc. Dar n-am cheile…

— Ți le-au luat, știu, le-am văzut în sertarul de la biroul lui tati, a spus ea cu ochii în pământ.

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraz. Cheile mele. Ale casei mele. Pe care o construisem cu soțul meu, cărămidă cu cărămidă, din salariile noastre amărâte. Le luaseră deja. Nu mai era un plan, era deja în desfășurare.

— Atunci mergem la vecina mea, la tanti Margareta, i-am spus. Ea are o cheie de rezervă.

Am ajuns în fața blocului tremurând, și nu doar de frig. Tanti Margareta era acasă și, de cum m-a văzut, a știut că e ceva grav. Nu era genul de femeie care pune întrebări multe, dar ochii ei alunecau între mine și nepoata mea, în căutarea unui sens.

— Intră, draga mea, ia cheia asta și fă-ți ceai. Vin imediat și eu.

N-am știut ce să-i spun. Doar am luat cheia, și m-am dus în apartamentul meu. Al meu. Când am aprins lumina, mirosul de mușețel uscat, de linte păstrată în borcane și de ulei de mentă m-a izbit cu forța unei îmbrățișări vechi. Acasă. Și totuși, ceva nu era la locul lui.

Pe masa din sufragerie, lângă farfuria de porțelan în care țineam biscuiții, era o hârtie. Am recunoscut scrisul. Al meu. Dar nu-mi aminteam s-o fi scris. M-am apropiat și am citit cu glas tare, cu vocea tremurândă:

„Eu, subsemnata Maria D., declar că doresc să-i încredințez fiului meu Andrei posesia deplină asupra locuinței în care domiciliez, întrucât nu mă mai simt capabilă să locuiesc singură…”

M-am prăbușit pe scaun. Ilinca s-a așezat lângă mine, îmi mângâia spatele, dar o simțeam și pe ea tremurând.

— Nu tu ai scris-o, bunico. Am auzit când vorbeau că au scanat o semnătură de-a ta. Și vor ca notarul să vină să o autentifice în seara asta. Ei cred că tu ești deja confuză. Și dacă te-ar fi văzut că nu înțelegi despre ce e vorba…

În acel moment, tanti Margareta a intrat în apartament cu o pătură groasă și o expresie hotărâtă.

— Maria, nu știu exact ce s-a întâmplat, dar știu una: tu nu te duci înapoi acolo în seara asta. O să dormi aici, și mâine mergem împreună la un avocat. Am și eu un nepot avocat, care poate să verifice dacă actele sunt reale sau falsificate.

Mi-am dus mâna la gură, încercând să-mi opresc suspinele. O femeie de șaptezeci și doi de ani, care a crescut un copil, care a trăit pe vremea comunismului și a ieșit cu demnitate din el, acum era trădată de propriul fiu.

— Și tu, Ilinca… tu cum de ai fost atât de curajoasă?

Ea m-a privit cu ochi mari, umezi.

— Pentru că tu ai fost mereu curajoasă, bunico. Și pentru că nu vreau să te pierd. Știu ce înseamnă când oamenii mari mint. La școală, colega mea, Daria, a fost dusă departe de părinți, la o casă de bătrâni, și n-a mai venit niciodată. Nu vreau să ți se întâmple asta.

M-am simțit sfâșiată între dragoste și durere. Îmi venea să dau buzna în casa lor, să urlu, să-i întreb ce le-am făcut de vor să mă alunge, să mă umilească. Dar am învățat, în toți anii ăștia, că răspunsurile vin mai clar când ești calm.

Dimineața următoare am mers împreună cu Ilinca și tanti Margareta la avocat. L-am găsit pe nepotul ei, domnul Răzvan, un tânăr în jur de treizeci de ani, care ne-a primit imediat ce a auzit povestea. A analizat documentul și a rămas pe gânduri.

— Doamnă Maria, pare a fi o semnătură copiată. Iar declarația asta… e plină de formulări tipice unei redactări în afara voinței unei persoane. Vom depune o plângere pentru tentativă de înșelăciune și fals în acte. Și vă recomand să mergeți imediat la medicul de familie pentru o evaluare psihiatrică, să aveți o dovadă că sunteți în deplinătatea facultăților mintale. Îi înfruntăm cu legea.

Totul a decurs ca un vârtej. În aceeași zi, am fost la medic. A doua zi, la poliție. După alte două zile, avocatul meu a trimis o notificare oficială către Andrei și Norina, în care le cerea să înceteze orice tentativă de preluare a proprietății mele sub pretextul incapacității mele mentale.

N-au răspuns. Nu m-au sunat. Nici măcar un mesaj. Și știți ce? Nu mă mai doare. M-a durut atunci, prima oară. Dar după ce l-am văzut pe Andrei cum nu s-a ridicat nici măcar să mă ajute, după ce am văzut privirea rece a Norinei și după ce am înțeles că doar Ilinca mai e familia mea cu adevărat… m-am ridicat. Și m-am întărit.

Am schimbat încuietorile. Mi-am asigurat casa. Și m-am mutat cu totul înapoi în apartamentul meu. Ilinca vine la mine în fiecare zi după școală. Mâncăm împreună, facem teme, ne uităm la emisiunile ei preferate. Am început chiar să țin un jurnal, așa cum m-a sfătuit psihologul care a venit în anchetă. Scriu în fiecare zi ce-mi amintesc. Ce gândesc. Ce simt.

Și știți ce mai fac?

Zâmbesc.

Pentru că, deși am pierdut un fiu, am câștigat un înger. Iar Ilinca mi-a arătat că sângele nu înseamnă nimic fără suflet. Că iubirea adevărată nu vine din obligație, ci din alegere.

Și că uneori, salvarea vine de la cel mai mic din încăpere.

Azi e din nou Sfântul Andrei. Am copt cozonac și am făcut sarmale. Ilinca e aici, lângă mine, cu carnetul ei de dans. Tanti Margareta bate la ușă cu o sticlă de vin. Și eu? Eu trăiesc. Trăiesc cu demnitate. În casa mea. Cu amintirile mele. Cu dragostea mea.

Și, mai ales, cu Ilinca.