S-a uitat la mine — speriat, dar sigur pe el.

— Bunico… vorbeau despre drumul tău.

A ezitat, ca și cum până și repetarea cuvintelor ar fi fost periculoasă.

Apoi a rostit următoarea parte atât de încet încât am prins doar câteva cuvinte —

— dar un singur cuvânt a sunat limpede ca un clopot și mi-a înghețat mâna pe chei.

„Astăzi…”Cuvântul rămâne suspendat între noi ca un fir subțire de gheață gata să se rupă. Simt cum îmi amorțesc degetele pe chei și, pentru o clipă, aerul din garaj pare prea greu pentru a-l respira.

— Astăzi ce? întreb, iar vocea mea nu sună ca a mea.

Andrei își umezește buzele.

— Spuneau că… astăzi e momentul potrivit. Că după slujbă vei merge singură. Că drumul e lung. Că nimeni nu va bănui nimic.

Telefonul continuă să vibreze în geantă, ca o inimă străină care bate prea repede.

Îl privesc fix.

— Nu e posibil…

— Bunico, te rog, spune el. I-am auzit clar. Mama, unchiul Sorin… vorbeau încet, dar am auzit.

Respirația mi se rupe în bucăți mici. Nu vreau să cred. Nu pot. Copiii mei.

Telefonul vibrează din nou. Și din nou.

Andrei își întinde mâna peste geanta mea.

— Dacă răspunzi, vor ști unde ești. Te rog.

Mă uit la el. La copilul pe care l-am ținut în brațe, pe care l-am învățat să meargă. Ochii lui nu cer explicații. Cer doar încredere.

Și brusc, o liniște clară se așază în mine.

Las cheile să cadă în geantă.

— Mergem pe jos, spun.

Andrei expiră, ca și cum și-ar fi ținut respirația de o oră.

Ieșim din garaj fără să privim înapoi.

Aerul dimineții este rece și limpede. Strada pare obișnuită: garduri joase, o pisică pe trotuar, vecina care își scutură covorașul. Totul e normal. Și totuși nimic nu mai este.

Telefonul încă sună.

Îl opresc.

După câțiva pași, Andrei vorbește:

— Bunico… cred că nu voiau să te ducă la slujbă.

— Atunci unde?

El nu răspunde.

Mergem în tăcere. Fiecare pas pare să deschidă un spațiu nou în mintea mea. Îmi amintesc discuțiile din ultimele luni: întrebări despre acte, despre casa veche, despre conturi. Graba lor. Grija lor exagerată.

Grija.

Un cuvânt care începe să doară.

Ajungem la colțul străzii. De acolo, biserica se vede între copaci.

Telefonul lui Andrei vibrează.

Se uită la ecran și se albește.

— Mama.

— Răspunde, îi spun.

Ridică telefonul cu mâna tremurândă.

— Da?

Pauză.

— Suntem… pe drum.

O voce țipă atât de tare încât o aud și eu, chiar dacă nu disting cuvintele.

— Nu, spune el. Nu e în mașină.

Pauză.

Se uită la mine.

— Bunica e bine.

Închide.

Respirația lui este scurtă.

— Sunt furioși, spune.

— De ce? întreb.

El înghite în sec.

— Pentru că nu ești acolo unde credeau că vei fi.

Un fior rece îmi urcă pe șira spinării.

În depărtare, un motor turat prea tare sparge liniștea dimineții. O mașină neagră trece în viteză pe strada paralelă.

Sedanul nostru.

Nu mă opresc, dar genunchii îmi tremură.

Andrei îmi strânge mâna.

— Vezi?

În acel moment, nu mai am nevoie de explicații.

Ajungem în curtea bisericii. Ușile sunt deschise. Clopotul bate încet.

Când pășesc înăuntru, aerul miroase a lumânări și tămâie. Liniștea de aici nu e apăsătoare. Este liniștea care adună.

Ne așezăm într-o strană laterală.

Mâinile mele încă tremură.

După câteva minute, telefonul începe din nou să vibreze. Mesaje. Mesaje. Mesaje.

Îl deschid.

„Unde ești?”
„De ce nu răspunzi?”
„Trebuia să pleci deja.”
„Sună-mă URGENT.”

Mă uit la ultimul mesaj.

„Nu face prostii.”

Ridic privirea. În fața mea, lumina dimineții intră prin vitralii și cade în culori moi peste podea.

Andrei șoptește:

— Bunico… îmi pare rău că am ascultat.

Îi cuprind mâna.

— Îți mulțumesc că ai făcut-o.

În timp ce slujba începe, simt ceva ce nu pot numi: nu teamă, nu furie. O claritate dureroasă.

După slujbă, rămânem așezați.

Nu mă grăbesc să plec.

Ușa bisericii se deschide brusc.

Fiica mea, Elena, intră. Părul ei este răvășit, respirația grăbită. În spatele ei apare Sorin.

Se opresc când mă văd.

Pentru o clipă, nimeni nu vorbește.

Apoi Elena se apropie.

— Mamă… de ce nu ai răspuns? Eram îngrijorați.

Vocea ei sună corect. Prea corect.

— Am mers pe jos, spun.

Privirea ei alunecă spre Andrei. O asprime fulgeră acolo.

— De ce?

Tac.

Sorin intervine:

— Trebuia să mergem împreună după slujbă. Aveam lucruri importante de discutat.

— Despre ce?

Se uită unul la altul.

Andrei își strânge maxilarul.

— Despre acte, spune el. Despre casă. Despre mutarea bunicii.

Liniștea cade peste noi.

Elena inspiră adânc.

— Mamă, voiam doar să te ajutăm. Nu mai poți avea grijă singură de toate.

— Și pentru asta trebuia să mă grăbiți? întreb.

Sorin evită privirea mea.

— Era pentru binele tău.

Cuvintele acestea mă lovesc mai tare decât orice adevăr.

Îi privesc. Copiii mei. Obosiți. Îngrijorați. Grăbiți. Speriati de viitor.

Și, pentru prima dată, văd nu un complot, ci frica lor.

Frica de boală. De pierdere. De responsabilitate.

Respir adânc.

— Dacă voiați să mă ajutați, trebuia să vorbiți cu mine, nu despre mine.

Elena începe să plângă.

— Ne-a fost teamă că vei refuza…

Mă ridic și îi iau mâinile.

— Nu sunt un obiect de mutat. Sunt mama voastră.

Tăcerea care urmează este grea, dar sinceră.

Andrei rămâne lângă mine, ca o ancoră.

După câteva clipe, Sorin spune încet:

— Îmi pare rău.

Elena dă din cap.

— Și mie.

Simt cum tensiunea se destramă încet, ca un nod desfăcut cu răbdare.

Ieșim împreună din biserică. Lumina zilei este mai caldă acum.

Sedanul negru este parcat mai jos pe stradă.

Mă uit la el, apoi la Andrei.

El îmi zâmbește timid.

— Tot pe jos mergem? întreabă.

Zâmbesc și eu.

— Da. Astăzi mergem pe jos.

Elena pășește lângă mine. Sorin de cealaltă parte. Andrei ne ține pe toți în același pas.

Drumul nu mai pare lung.

Telefonul nu mai sună.

Iar liniștea dimineții nu mai apasă — ci respiră odată cu noi.