„Bunicul meu a fost cel mai zgârcit bărbat care a existat vreodată. După ce a decedat, am moștenit un cupon de 100 lei.

M-am gândit să îl arunc, dar, în schimb, m-am decis să îl folosesc.

A fost momentul definitoriu al vieții mele.

Casierită: Nu e posibil. De unde l-ai găsit?
Eu: Uh… A fost al bunicului meu…”

Femeia se uită lung la mine, cu ochii mijiți, parcă încercând să citească dincolo de fața mea. Întinse mâna, luă cuponul și îl inspectă îndelung. Îl întoarse pe toate părțile, îl ținu la lumină, de parcă verifica o bancnotă falsă.

— Domnișoară, cuponul ăsta e de pe vremea când încă existau fabricile comuniste de pantofi „Clujeana”. Uitați-vă la data de expirare… 1994.

Am simțit cum îmi ia foc fața. Un amestec de rușine, confuzie și… revoltă. Ce fel de om ține un cupon 30 de ani, fără să-l folosească?

— Îmi pare rău, a zis ea. Nu îl pot accepta. Dar dacă vrei, poți vorbi cu managerul magazinului. Poate… poate te poate ajuta.

Nu știu ce m-a făcut să accept. Poate curiozitatea. Poate o dorință bizară de a înțelege de ce bunicul meu, un om care nu cheltuia niciodată nimic, ar fi păstrat un cupon de 100 lei cu atâta grijă.

Managerul era un bărbat între două vârste, cu o mustață tunsă perfect, ca trasă cu rigla. M-a invitat politicos în birou, m-a rugat să iau loc și a luat cuponul în mâini cu un aer grav.

— De unde l-ai luat?

— De la bunicul meu. A murit acum o lună. L-am găsit într-un plic, ascuns într-o carte veche.

— În ce carte?

— „Moromeții”.

Managerul a tresărit. Puse cuponul pe masă și se înclină puțin spre mine.

— Cum îl chema pe bunicul tău?

— Constantin Barbu, am spus ezitând.

Îngheță.

— Constantin Barbu din Craiova?

Am dat din cap.

— Dumnezeule mare… a șoptit el.

Mi-a spus să aștept o clipă. A ieșit din birou și s-a întors după câteva minute cu o cutie veche de lemn, pe care o ținea cu o grijă aproape religioasă. A deschis-o și mi-a arătat o serie de cupoane similare, fiecare având o semnătură la spate: „C.B.”

— Acestea sunt… originale? am întrebat, cu voce joasă.

— Mai mult decât originale. Sunt parte dintr-un joc secret, început de un grup de intelectuali prin anii ’80. Un fel de „societate paralelă” care încerca să salveze valorile morale ale românilor în perioada comunistă. Erau oameni care, în ciuda lipsurilor și a terorii, se ajutau între ei într-un mod codificat. Fiecare cupon era o promisiune: dacă îl aduceai la locul potrivit, obțineai un serviciu, o carte rară, poate chiar o slujbă.

— Un fel de rețea subterană?

— Exact. Bunicul tău era unul dintre fondatori. A fost un om care părea zgârcit, dar în realitate strângea pentru a construi ceva mai mare.

Nu știam ce să cred. Eu, care crezusem toată viața că era doar un bătrân morocănos și obsedat de bani, descopeream acum o latură a lui complet necunoscută. Managerul continuă:

— De fapt, acest cupon… este unul special. E ultimul dintre cele care dădeau acces la „Camera Valorii”.

— Camera ce?

— O încăpere ascunsă, undeva în oraș, unde sunt păstrate bunuri, jurnale, manuscrise și amintiri ale acestei rețele. Fiecare persoană care găsește un astfel de cupon are dreptul să viziteze acel loc. Dar numai dacă dovedește că este demn.

Am râs nervos.

— Și cum dovedesc asta? Să trec printr-un test de integritate morală?

— Cam așa.

M-a trimis acasă cu instrucțiuni precise: „Vei primi o scrisoare. Citește-o doar singur. Dacă alegi să mergi mai departe, nu te vei mai putea întoarce la viața de dinainte.”

Timp de două zile n-am putut dormi. Ce putea să însemne totul? De ce tocmai eu? Ce a vrut să-mi lase, de fapt, bunicul meu?

Scrisoarea a sosit într-un plic galben, lipit cu ceară roșie. Înăuntru, doar câteva rânduri, scrise de mână, cu o caligrafie perfectă:

„Dacă ai găsit cuponul, înseamnă că ești pregătit. Urmează instrucțiunile și nu privi înapoi. Întâlnirea este vineri, la ora 19:00, în spatele fostei fabrici Electroputere. Ușa va fi deschisă doar pentru tine. — C.B.”

Am ajuns acolo cu inima cât un purice. Fabrica era o ruină, un colos de beton și rugină. Am pătruns printr-o poartă metalică lăsată întredeschisă, am urcat două etaje pe o scară îngustă și am dat peste o ușă de lemn, diferită de tot restul clădirii. Am apăsat clanța. S-a deschis fără un sunet.

Camera era mică, dar plină de rafturi cu dosare, hărți vechi, jurnale, fotografii alb-negru și obiecte personale. În mijloc, o masă rotundă, cu patru scaune. Pe unul dintre ele stătea un bărbat bătrân, cu părul alb și privirea pătrunzătoare.

— Ai venit, zise el. Exact ca tatăl tău și ca tatăl lui.

— Îl cunoșteați pe bunicul?

— Mai mult decât atât. A fost fratele meu.

Mi s-a tăiat respirația.

— Ce?!

— N-am putut apărea la înmormântare. Am fost plecat, a spus scurt. Dar știam că te va alege pe tine. Avea încredere că vei înțelege. El a creat totul. A salvat vieți, a păstrat cultura vie când nimeni altcineva nu îndrăznea. Tu ești ultimul moștenitor al acestei misiuni.

— Ce misiune?

— Să reconstruim speranța. România a pierdut multe: încrederea, onestitatea, demnitatea. Dar aici, în această cameră, avem semințele unei renașteri. Tu ai acces la tot. Dar trebuie să alegi: te întorci la viața ta, sau îți asumi această moștenire?

Am privit în jur, copleșit de greutatea momentului. Apoi m-am gândit la bunicul meu. La zâmbetul lui rar, la felul cum păstra plicuri în ordine perfectă, la tăcerea lui ciudat de încărcată.

— Accept, am spus.

Bătrânul a zâmbit. Mi-a întins o cheie.

— Atunci, începem.

Au urmat luni de muncă, de cercetări, de întâlniri secrete cu alți membri ai rețelei. Oameni simpli: un profesor de română din Pitești, o farmacistă pensionară din Vaslui, un băcan din Târgu Mureș. Fiecare păstra câte o bucată din puzzle. Împreună, am început să reconstruim ce se pierduse: biblioteci de cartier, cursuri gratuite pentru copii, sprijin pentru bătrâni singuri. Totul anonim, totul în umbră.

Iar cuponul de 100 lei? L-am înrămat. L-am pus pe peretele unui spațiu nou, înființat într-o casă abandonată dintr-un sat uitat de lume. Am numit locul „Casa Valorii”. Acolo, orice copil din zonă poate citi, poate învăța, poate visa. Exact ce și-ar fi dorit bunicul meu.

Acum știu: zgârcenia lui era o mască. O formă de protecție. El nu strângea bani, ci strângea încredere. În oameni, în idei, în viitor.

Și totul a început cu un simplu cupon de 100 lei.