În ziua nunții mele, câinele meu, pe care îl iubeam ca pe un membru al familiei, s-a aruncat brusc asupra mirelui, lătrând și mușcându-l în fața tuturor. Am crezut că a fost doar panică — până când am descoperit adevărul… și am izbucnit în plâns.

Nunta noastră avea loc într-o grădină superbă, la un conac din apropierea Bucureștiului. Luminile calde atârnau printre copaci, aleea era decorată cu trandafiri albi, iar seara blândă de vară era plină de muzică și râsete.

Toată lumea îmi repeta ce norocoasă sunt.

„Marius e o partidă grozavă. De succes, atrăgător și te adoră”, spuneau ei.

Zâmbeam, dar în mine creștea o neliniște.

Mă numesc Sorina Marin, am 28 de ani. Iar de săptămâni bune, logodnicul meu, Marius Ionescu, era… altfel. Tresărea la cel mai mic zgomot, evita contactul vizual și purta peste tot o valiză mică, pe care nu lăsa pe nimeni să o atingă.

Când îl întrebam ce se întâmplă, doar râdea forțat.

„Sunt stresat, Sorina. Nunțile îi scot din minți pe oameni.”

Am vrut să-l cred. Dragostea ne face uneori să ne agățăm de versiunea realității care ne doare cel mai puțin.

Când prezentatorul a anunțat intrarea mirelui, invitații au aplaudat. Marius mi-a luat mâna la altar, zâmbind spre camerele foto, în timp ce muzica se auzea în surdină.

Și atunci totul a explodat.

De nicăieri, Max — ciobănescul meu german — a țâșnit de după decor. Stătuse liniștit alături de familia mea. De obicei calm, disciplinat și blând, Max crescuse cu mine încă din facultate și fusese dresat ca un câine de serviciu. Nu ataca niciodată fără motiv.

Dar acum mârâia, cu blana zbârlită și privirea fixată pe Marius.

„Max, nu!” am strigat.

Înainte ca cineva să-l oprească, Max a sărit și și-a înfipt colții în piciorul lui Marius.

Invitații au țipat. Muzica s-a oprit brusc. Scaunele s-au trântit când oamenii s-au ridicat speriați.

„Luați câinele ăsta nebun de pe mine!”, a urlat Marius, ținându-se de picior, în timp ce sângele îi păta pantalonul.

Angajații localului au tras de Max, iar eu am rămas împietrită, sfâșiată între logodnicul meu și câinele care nu făcuse rău nimănui vreodată. Oamenii șopteau că Max trebuie să se fi speriat de mulțime, dar ceva în mine se strângea. Asta nu era comportamentul lui.

Ceremonia a fost amânată pe loc.

În acea seară, l-am dus pe Marius la clinică pentru a-i curăța și bandaja rana. Abia a scos un cuvânt în mașină. Am încercat să-l liniștesc.

„Max nu a mai făcut niciodată așa ceva. Sigur s-a speriat. Îmi pare foarte rău. Te rog, nu fi supărat.”

Marius a forțat un zâmbet strâns.

„E în regulă. E doar un câine”, a spus.

Dar mâna îi tremura pe scaun, iar privirea îi fugea de a mea.

Am lăsat lucrurile așa, dar un nod rece mi s-a așezat în piept.

Înapoi la mama acasă, Max fusese închis pe terasă „până se liniștește situația”. A urlat toată noaptea — un urlet lung, trist, ca și cum încerca să mă avertizeze.

Trei zile mai târziu, m-am întors la mama să îmi iau câteva haine. S-a încruntat când am intrat.

„E ceva ciudat,” a spus. „Max nu prea mănâncă de câteva zile. Doar stă acolo și se uită spre poartă, de parcă ar aștepta pe cineva.”

M-am așezat lângă el, mângâindu-l după urechi. Max mi-a lins mâna cu blândețe — chiar acolo unde strălucea verigheta — apoi a scâncit.

Atunci am văzut.

Pe pielea mea, chiar sub inel, era o pată fină, brun-roșiatică. Avea un miros metalic și… ciudat. Un miros ușor peșteos, greu de descris.

M-a trecut un fior.

Mi-am amintit brusc cum, imediat după ce Max îl mușcase, Marius refuzase ajutorul, țipând la personal și retrăgându-se într-o cameră privată ca să își schimbe urgent pantalonii și pantofii — fără să lase pe nimeni să se apropie de rană.

În apartamentul în care trebuia să locuim împreună, am deschis dulapul lui și am tras afară valiza atât de bine păzită.

Înăuntru, sub cămășile și sacourile împăturite impecabil, se afla o pungă de plastic cu pete roșiatice uscate pe ea… iar în acea pungă, sigilată, era o cantitate de pulbere albă.

Am rămas încremenită.

Exact în acel moment, telefonul lui Marius — lăsat la încărcat pe noptieră — a început să sune.

Pe ecran apărea un nume salvat simplu: „Șeful”.

Cu mâinile tremurânde, am acceptat apelul. La capătul firului, o voce groasă, autoritară, a rostit sec:

— Ai întârziat, Marius. Ai avut destul timp să scapi de marfă. Știi ce pățesc trădătorii.

Am închis telefonul cu un fior rece pe șira spinării. Marius nu era doar stresat cu nunta. Nu era doar secretos. Ascundea ceva cu adevărat periculos. Trafic? Droguri? De ce ar fi avut o valiză ascunsă, urme de sânge și acea pungă suspectă? De ce ar fi lăsat telefonul nesupravegheat, știind ce fel de contacte are?

Am stat o vreme încremenită, iar Max, care mă urmărise tăcut din prag, s-a apropiat și a început să mârâie în direcția ușii. Am ascultat. Pași. Cineva urca scările. M-am repezit și am ascuns punga în buzunarul hainei. Cu inima bubuindu-mi în urechi, am tras fermoarul valizei la loc și m-am ridicat exact când ușa s-a deschis brusc.

Marius.

Avea fața palidă, dar un zâmbet forțat i se lipise pe buze.

— Ce faci aici? Nu ți-am spus că am treabă azi?

L-am privit direct în ochi.

— Mi-am uitat o rochie. Știi, una dintre cele pregătite pentru lună de miere.

A clipit, apoi s-a uitat în jur.

— Ai umblat la valiză?

— La care valiză?

A râs scurt, dar privirea i s-a întunecat. Știa. Știa că știu.

A făcut un pas spre mine. Max s-a pus instant între noi, mârâind cu colții la vedere. Am profitat de ocazie și m-am strecurat afară, ieșind pe hol și coborând scările în fugă. Cu telefonul lui în buzunar și punga suspectă în geantă, m-am suit în mașină și am demarat în trombă.

Prima oprire: secția de poliție.

Am stat acolo ore întregi, povestind totul. Le-am dat telefonul, le-am dat punga, tot ce știam. Ofițerii au devenit brusc foarte serioși când au văzut conținutul pungii. Testele rapide au confirmat: cocaină de puritate înaltă.

— Doamnă, ați avut noroc că acel câine v-a salvat, mi-a spus un inspector cu o voce gravă. Bărbatul ăsta este deja pe radarul nostru de ceva vreme, dar n-am avut niciodată o dovadă clară. Acum avem.

Au pornit imediat o acțiune de urmărire. În următoarele două zile, Marius a dispărut. Apartamentul fusese golit, telefonul resetat de la distanță. Dar prea târziu — tot ce era important, era deja în mâinile autorităților.

Presa a explodat. „Ginerele perfect” era, de fapt, capul unei rețele care transporta droguri din sudul Europei și le distribuia prin firme paravan din București și Brașov. Avea contacte în vamă, legături suspecte cu funcționari, și chiar un dosar mai vechi clasat ciudat.

Prietenii mei, rudele, toți au fost șocați. Mulți nu au putut să creadă. Dar eu… eu știam. De fiecare dată când mă uitam în ochii lui și simțeam acel gol, acea distanță — Max o simțise primul.

Când m-am întors la mama, Max a sărit pe mine de parcă nu mă mai văzuse de un an. L-am strâns în brațe, plângând în hohote. El îmi salvase viața, chiar dacă nu știusem de ce în acel moment. Dacă ne-am fi căsătorit, dacă ne-am fi mutat împreună, cine știe în ce m-aș fi băgat.

Timpul a trecut greu după aceea. Zilele păreau un nor gri, fiecare plină de întrebări: Cum nu am văzut? Cum am putut fi atât de oarbă? Ce s-ar fi întâmplat dacă Max nu reacționa?

Dar încet, am început să mă reconstruiesc. Am început terapie, am reluat munca mea de ilustratoare, am reînceput să ies cu prieteni vechi, cei care nu dispăruseră imediat cum scandalul a ieșit la lumină. Și cel mai important, am rămas aproape de Max. Oriunde mergeam, era cu mine.

Și tot el m-a ajutat să-l cunosc pe Radu.

Era o zi ploioasă, ieșisem cu Max în parc, în ciuda vremii. Nu aveam chef să stau în casă. Max se smulse din lesă și o luă la goană spre o siluetă cu umbrelă care hrănea porumbeii. Mi-a fost teamă că va ataca din nou — dar nu. Se lipise de acel bărbat, dând din coadă.

— Se pare că avem un prieten comun, mi-a spus bărbatul, zâmbind.

Așa l-am cunoscut pe Radu. Veterinar, calm, cu ochi blânzi și voce caldă. Max l-a plăcut imediat — și eu la fel. Nu a fost nimic grăbit între noi. Timpul a curs altfel. Cu încredere, cu sinceritate, cu răbdare.

Într-o seară, în timp ce Radu îmi făcea ceai și Max dormea la picioarele noastre, am simțit că, în sfârșit, sunt bine. Cu adevărat.

Nu am mai purtat verigheta niciodată. Nici nu mai am rochia de mireasă. Dar am păstrat lesă lui Max, cu zgarda pe care i-am pus o medalie nouă, inscripționată cu:

„Eroul meu cu patru lăbuțe.”

Pentru că în ziua în care viața mea ar fi putut deveni un coșmar — el a știut mai bine decât mine.

Iar astăzi, dacă îmi închid ochii, nu mai aud urletul trist al lui Max. Aud respirația lui liniștită, simt blana caldă sub mâna mea și știu… sunt în siguranță.

Acasă. Cu adevărat.