Soția mea a observat prima lumina care clipea. La început am ignorat-o, spunându-i că probabil e doar un detector de fum defect. Dar felul în care pulsa constant, ca un ochi care nu clipește, mă făcea și pe mine neliniștit. Din curiozitate, am tras un scaun, m-am urcat și am desfăcut capacul. Ceea ce am văzut m-a făcut să-mi înghețe sângele.

Înăuntru, acolo unde ar fi trebuit să fie mecanismul senzorului, era ascunsă o mică lentilă neagră. O cameră.

— Maria, am șoptit, tremurând, — e o cameră aici.

Ochii ei s-au mărit. — Glumești.

I-am arătat. A gâfâit și a început imediat să arunce lucrurile în valize. Inima îmi bătea nebunește în timp ce smulgeam dispozitivul, îl băgam în buzunar și mă repezeam jos să iau restul bagajelor. În câteva minute eram în mașină, gonind departe de acel mic Airbnb de lângă lac, care cu doar o oră mai devreme ni se păruse atât de fermecător.

De cum am oprit la o benzinărie, am scos telefonul și am scris o recenzie furioasă:

„ATENȚIE: Casa are camere ascunse. Am găsit una în detectorul de fum. Stați departe.”

Am postat cu degetele tremurânde, simțind un amestec de furie și violare a intimității. Câți alți oaspeți fuseseră priviți fără să știe?

Dar înainte să apucăm să respirăm, telefonul meu a vibrat. O notificare. Un răspuns la recenzia mea.

„Prostule, asta este…”

Mesajul s-a întrerupt acolo, ca un final sinistru suspendat.

— Ce naiba înseamnă asta? a întrebat Maria, aplecându-se peste umărul meu.

Am dat refresh, dar răspunsul dispăruse.

— E imposibil, am murmurat. Era aici chiar acum.

— Data viitoare fă o captură de ecran, mi-a spus Maria cu vocea strânsă de frică.

Am sunat imediat la serviciul clienți Airbnb. După minute bune de așteptare, a răspuns cineva. Am explicat totul, dar când am menționat răspunsul pe care îl văzusem, agentul a tăcut.

— Domnule, a spus atent, sunteți sigur că ați văzut un răspuns? Pe platforma noastră, gazdele nu pot răspunde live la recenzii atât de repede. Durează ore, uneori zile.

— Vă spun că l-am văzut. A fost instant.

Reprezentantul a ezitat. — Puteți descrie proprietatea? Adresa?

Am spus repede tot, încă tremurând.

Altă pauză. Apoi, încet: — Domnule, acea listare a fost ștearsă de pe platformă acum mai bine de un an.

Mi s-a făcut sângele gheață. — Nu se poate… Noi tocmai am rezervat-o!

— Nu știu cum ați accesat-o, dar nu mai există oficial de douăsprezece luni.

Maria m-a apucat de braț. — Ce se întâmplă, Ion?

N-am avut răspuns. Nimic nu avea sens.

Am închis, dar neliniștea a crescut. Am scos camera din buzunar și am privit-o din nou. Atunci am observat ceva ciudat — gravate pe carcasă erau cifre șterse: 17-04-93. O dată, poate?

Maria s-a aplecat. — Ion… aceea e ziua în care ne-am cunoscut. 17 aprilie 1993.

Am înghețat. Pielea mi s-a zburlit ca și cum niște degete reci m-ar fi atins pe ceafă. Cum putea acea dată să fie pe o cameră random dintr-o casă de închiriat?

— E oficial nebunie, am zis încercând să par mai curajos.

Maria a șoptit: — Cineva ne cunoaște.

Drumul spre casă a fost un coșmar de paranoia. Orice mașină care ne urmărea părea suspectă. Orice umbră se lungea prea mult. Când am ajuns, am încuiat de trei ori ușile. Dar în noaptea aceea, când am pus camera pe tejghea, am văzut din nou o mică lumină clipind.

— Încă are curent, a gâfâit Maria.

— Nu, am mormăit cu mâinile tremurânde. Transmite.

Am desfăcut carcasa cu o șurubelniță. Înăuntru nu era doar o cameră, ci și un card SIM minuscul și un dispozitiv GPS. Cineva ne urmărea live.

Atunci telefonul a pingănit din nou. Un SMS de la un număr necunoscut:

„N-ar fi trebuit să plecați. Nu terminasem încă.”

Maria a izbucnit în plâns. Am strâns-o la piept cu pieptul meu încleștat de groază. Nu era doar un proprietar pervers. Era ceva personal.

Dimineața următoare m-am dus direct la poliție. Le-am predat dispozitivul, le-am arătat mesajul. Ofițerul care mi-a luat declarația a ridicat sprâncenele, apoi a încruntat fruntea.

— Nu e prima plângere despre acea proprietate, a recunoscut. Dar de fiecare dată când investigăm, nu găsim nimic. Nici proprietar, nici utilități, nici impozite. E ca și cum locul nu ar exista.

— Dar există! am strigat. Am fost acolo!

Ofițerul m-a privit grav. — Vă cred. Dar n-am reușit niciodată să prindem pe nimeni. Cine e în spate… e foarte bun.

Maria mi-a strâns mâna. — Și acum ce facem?

— Stați vigilenți, a spus ofițerul. Și dacă vă mai contactează, veniți direct la noi.

În noaptea aceea n-am putut dormi. Fiecare scârțâit, fiecare adiere de vânt mă făcea să tresar. Pe la două dimineața, am văzut-o — alarma de fum clipind ritmic.

Maria s-a ridicat brusc. — Ion… spune-mi că nu e…

Am smuls detectorul de pe tavan și l-am izbit de podea. Înăuntru era altă cameră. Identică.

Și lângă ea, o hârtie împăturită.

Am desfăcut-o cu mâini tremurânde.

„Nu puteți fugi. Sunteți ai noștri din 1993.”

Țipătul Mariei a sfâșiat casa în timp ce luminile au început să pâlpâie, iar sunetul unui declanșator de cameră a răsunat din întuneric.

Am dus biletul și al doilea dispozitiv la poliție. De data aceasta, ofițerul s-a uitat lung la cifrele gravate: 17-04-93. Și-a mușcat buza, apoi a spus încet:

— Știți că nu pot să vă dau toate detaliile. Dar… acea dată apare într-un dosar vechi. Un caz pe care l-am văzut în arhive.

Am încremenit. — Ce fel de dosar?

El a oftat. — În 1993, chiar în ziua menționată, un cuplu tânăr a fost găsit mort la bâlciul din Pitești. Li s-au furat actele, pozele, tot. Nu s-au găsit vinovații niciodată. Dar știți cum au fost descriși?

A scos dintr-un dosar prăfuit două fotografii alb-negru. Am simțit cum stomacul mi se strânge.

Erau noi. Sau, mai bine zis, era cineva care arăta exact ca mine și ca Maria, la aceeași vârstă la care ne cunoscusem.

— Nu înțeleg, am șoptit.

Ofițerul și-a împreunat mâinile. — Există teorii. Că ucigașii au păstrat pozele, că au urmărit pe oricine seamănă cu victimele… ca o obsesie. Sau altceva, mai întunecat: că nu e coincidență. Că cineva a vrut mereu să repete acea zi, să „rescrie” ce s-a întâmplat atunci.

Maria mi-a strâns mâna, albă ca varul. — Dar… de ce noi?

Ofițerul ne-a privit drept în ochi. — Pentru că sunteți imaginea lor. Pentru cineva, voi sunteți cei care au murit atunci. Și vor să vă „recupereze” de unde v-ați pierdut.

Am ieșit din secție fără să pot respira. În mașină, Maria a șoptit:
— Ion… dacă nu e vorba de un blestem, ci de cineva care ne confundă cu fantomele trecutului?

Și atunci am înțeles explicația terifiantă: nu eram urmăriți pentru ceea ce eram noi, ci pentru ceea ce semănam să fim.

Cineva, undeva, nu a putut accepta niciodată moartea acelui cuplu din 1993. Și acum, după treizeci de ani, ne găsise pe noi — surogate vii ale unor umbre moarte.

Iar biletul din detectorul de fum nu mai suna a amenințare.

„Sunteți ai noștri din 1993.”

Era o revendicare.