— Mamă, a spus el, intrând în casă de parcă totul era deja rezolvat. Avem nevoie doar de semnătura ta astăzi. Va fi mai ușor dacă nu te gândești prea mult. I-am turnat cafea în cana lui veche, ciobită — așa cum făceam mereu. Apoi l-am privit drept în ochi și i-am pus o singură întrebare, calmă, care i-a făcut zâmbetul să pălească: — Spune-mi…

— Spune-mi… când ai hotărât că nu mai am voie să aleg pentru mine?

Andrei rămâne nemișcat o clipă, cu dosarul ridicat între noi ca un scut. Îi văd maxilarul încordându-se, exact ca atunci când era adolescent și știa că greșise, dar nu voia să cedeze primul.

— Nu e vorba despre asta, mamă, spune el, evitându-mi privirea. Doar încerc să rezolv lucrurile. Casa era prea mare pentru tine. Întreținerea costă mult. Eu și Irina ne-am gândit că e mai bine…

Se oprește.

„Eu și Irina.”

Nu „noi toți”.
Nu „familia”.

Îmi simt inima strângându-se, dar nu de durere — de claritate.

Împing ușor cana spre el.

— Beți cafeaua înainte să se răcească.

Nu o atinge.

— Avem cumpărătorul pregătit. Trebuie doar să semnezi azi.

Deschide dosarul și îl întoarce spre mine. Hârtii notariale, termeni, cifre, semnături pregătite.

Totul decis.
Totul aranjat.
Fără mine.

Îmi trec degetele peste marginea mesei, simțind fibra lemnului. Soțul meu șlefuise masa asta cu mâinile lui. Îmi amintesc cum râdea când vopseaua îi rămânea sub unghii.

Respir adânc.

— Știi ceva interesant, Andrei?

Ridică privirea, iritat.

— Ce?

— Casa asta nu este de vânzare.

Ochii lui clipesc rapid.

— Mamă, te rog. Nu face lucrurile mai dificile decât sunt deja.

— Nu sunt dificile, spun liniștit. Doar nu sunt cum ai crezut.

Se lasă pe spate în scaun.

— Nu înțeleg.

Mă ridic și merg în biroul soțului meu. Îi simt privirea urmărindu-mă. Când revin, țin în mână dosarul marcat „Privat”, cheia din alamă și fotografia cu obloane albastre și marea scăldată în lumină.

Le așez pe masă.

Andrei privește fotografia.

— Ce e asta?

— O viață pe care tatăl tău o pregătea.

Îi văd respirația schimbându-se.

— Nu știu despre ce vorbești.

Deschid dosarul. Acte notariale, contracte, extrase bancare. Întorc o pagină și o las în fața lui.

— Casa din Spania este pe numele meu.

Tăcerea cade între noi ca un zid.

Andrei clipește, citește din nou, apoi încă o dată.

— Nu… nu mi-ai spus nimic.

— Pentru că nu știai să asculți.

Cuvintele nu sunt spuse cu răutate. Sunt simple.

Adevărate.

Își trece mâna prin păr.

— Dar… de ce ar face tata asta?

Zâmbesc slab.

— Pentru că știa că într-o zi o să am nevoie de un loc unde să învăț din nou să respir.

Ochii lui devin umezi pentru o clipă, dar mândria îl ține rigid.

— Asta nu schimbă situația de aici.

— Ba da.

Împing cheia din alamă spre el.

— Casa aceasta rămâne a mea. Iar eu plec.

Cuvintele par să-l lovească fizic.

— Pleci? Unde?

Întorc fotografia spre lumină.

— Aici.

Andrei se ridică brusc.

— Mamă, nu poți să te muți într-o altă țară acum! Ești singură! Dacă ai nevoie de ajutor? Dacă te îmbolnăvești?

Îl privesc calm.

— Nu sunt singură.

Își deschide gura să răspundă, apoi se oprește.

— Te-ai gândit la noi?

Întrebarea vine mai încet.

Mai sincer.

Respir adânc.

— Toată viața mea m-am gândit la voi. Acum e momentul să mă gândesc și la mine.

Se lasă din nou pe scaun, ca și cum energia i s-ar scurge.

— Irina credea că… că ar fi mai bine să vii să stai la noi.

— În camera de oaspeți?

Nu spune nimic.

Nu trebuie.

Tăcerea confirmă totul.

Îmi amintesc cum îmi împachetasem deja lucrurile. Nu rochii și fotografii. Ci documente. Pașaport. Scrisorile lui. O viață redusă la esențial.

Andrei privește în jurul bucătăriei, ca și cum o vede pentru prima dată.

— Eu doar… am vrut să fie mai simplu.

— Simplu pentru cine?

Nu răspunde.

Timpul trece. Ceasul de perete ticăie. În stradă, o mașină trece încet prin zăpadă topită.

În cele din urmă, el împinge dosarul notarului deoparte.

— Nu știam.

— Știu.

Își freacă ochii.

— Când pleci?

— Mâine dimineață.

Capul îi tresare.

— Atât de repede?

— Dacă mai rămân, nu mai plec.

Respirăm împreună liniștea.

Apoi îl văd din nou — nu bărbatul grăbit, ci copilul care îmi aducea păpădii în palme murdare.

— Poți veni să mă vezi, spun încet.

Ridică privirea.

— Serios?

— Casa are obloane albastre. Nu o poți rata.

Pentru prima dată, zâmbește cu adevărat. Fragil, dar real.

Se ridică și mă îmbrățișează. Nu formal. Nu grăbit. Își sprijină fruntea de umărul meu, exact cum făcea când era mic.

— Îmi pare rău, mamă.

Îi mângâi părul.

— Știu.

Când pleacă, dosarul rămâne pe masă, neatins.

Casa nu mai pare tăcută. Doar liniștită.

În acea noapte, dorm profund pentru prima dată de la înmormântare.

Dimineața, aerul este rece și curat. Valiza mea stă lângă ușă. Nu este grea.

Nu mai sunt.

Înainte să plec, ating peretele holului unde am marcat înălțimea lui Andrei an de an. Liniile rămân. Amintirile rămân. Dar eu nu mai sunt prinsă în ele.

Taxi-ul oprește.

În timp ce mașina se îndepărtează, nu privesc înapoi.

Nu fug.

Mă întorc spre ceva.

Ore mai târziu, lumina Mediteranei îmi mângâie fața când cobor din taxiul îngust care urcă pe străduța pietruită. Aerul miroase a sare și a flori încălzite de soare. Casa apare exact ca în fotografie: pereți albi, obloane albastre, liniște și mare.

Îmi tremură mâna când introduc cheia în broască.

Se deschide ușor.

Înăuntru, lumina curge pe podeaua de teracotă. Ferestrele deschise lasă briza să miște perdelele subțiri. Pe masă, un bilet.

Recunosc scrisul soțului meu imediat.

„Pentru când vei fi pregătită.”

Atât.

Mă așez pe scaun și las lacrimile să curgă. Nu sunt lacrimi de pierdere.

Sunt lacrimi de eliberare.

Deschid ferestrele larg. Marea se întinde în fața mea, infinită și calmă. Pentru prima dată după mult timp, nu mai simt că trebuie să demonstrez nimic nimănui.

Respir.

Aerul sărat îmi umple plămânii.

Îmi pregătesc o cafea și o beau pe terasă, privind lumina dansând pe apă. Vecina de peste drum îmi face cu mâna. Un pescar își aranjează plasele. Viața curge simplu, fără grabă.

Telefonul vibrează.

Un mesaj de la Andrei:

„Am vorbit cu Irina. Vrem să venim în vară. Dacă ne primești.”

Zâmbesc.

„Casa are mereu loc pentru familie.”

Trimit mesajul și las telefonul pe masă.

Soarele urcă pe cer. Umbrele se scurtează. Lumea nu mai pare un loc din care am fost împinsă afară, ci unul în care pășesc de bunăvoie.

Îmi sprijin mâinile pe balustradă și privesc marea.

Nu mai sunt femeia rămasă în urmă.
Nu mai sunt vocea ignorată la masa altora.
Nu mai sunt cineva de mutat dintr-un loc în altul.

Sunt aici.
Aleg.
Respir.
Trăiesc.

Și pentru prima dată după pierdere, viitorul nu mă sperie.

Pentru că nu mai aștept să fiu invitată în viața mea.