Tocmai pregăteam sarmalele pentru masa de Paște la mama, când fratele meu, Radu, a intrat val-vârtej cu ochii înroșiți. A trântit telefonul pe masă—era o poză cu tata zâmbind într-un selfie, deși îl îngropaserăm acum șase luni. Înainte să pot întreba ceva, Radu a șoptit: „N-a murit. E în… Turcia.”
Am rămas cu mâna în aer, cu frunza de varză atârnând peste tocănița aburindă. M-am uitat la el crezând că e o glumă sinistră, dar privirea lui era fixă, cu lacrimi abia ținute în colțul ochilor. „Uită-te tu!”, mi-a zis.
Am luat telefonul și am mărit fotografia: tata, același zâmbet larg, același aluniță lângă sprânceană, aceleași riduri fine pe frunte. În spatele lui se vedea o plajă și un chioșc cu scrisul „Antalya Beach Café”. Data din colțul pozei era de acum două zile.
Mi s-a tăiat respirația. „Radu, e imposibil. L-am văzut… cu toții am fost la înmormântare.”
„Știu ce-am văzut și eu, Andreea. Dar uite aici.” Mi-a arătat un mesaj primit de la un număr necunoscut: „Spune-i mamei că îmi pare rău. Nu pot încă să mă întorc. E mai bine așa.” Semnat — „Tata”.
M-am sprijinit de chiuvetă, simțind cum totul se învârte. Cenușa din urnă, plânsul mamei, crucea de la cimitir – toate îmi treceau prin minte ca niște imagini dintr-un coșmar absurd.
„Trebuie să fie cineva care glumește prostește cu noi”, am spus tremurând. Dar Radu mi-a arătat ceva ce m-a făcut să-mi înghețe sângele: pe contul de Facebook al tatei, apăruse o postare nouă, publică, cu același selfie și cu descrierea: „Soarele răsare din nou.”
Atunci am știut că nu mai e vorba de o glumă.
Mama, din camera de alături, cânta încet un cântec bisericesc în timp ce aranja ouăle roșii pe masă. N-aveam cum să-i spunem ceva fără s-o prăbușim. Tata fusese dragostea vieții ei, iar moartea lui neașteptată — acel „accident de mașină” neclar, cu un corp aproape de nerecunoscut — o frânsese complet.
„Trebuie să mergem acolo”, a spus Radu, hotărât. „Am prieteni care pot afla printr-o agenție de turism de unde s-a făcut rezervarea. Zborul, hotelul, tot.”
„Și mama?” am întrebat, simțind că îmi tremură vocea.
„Îi spunem după Paște. Nu poate duce vestea asta acum.”
Două zile mai târziu eram în aeroport, cu inima cât un purice. În rucsac aveam o copie după certificatul de deces și câteva poze vechi cu tata. Radu obținuse informații: o persoană pe numele „Marian Popescu” — același ca al tatei — făcuse check-in la un hotel din Antalya cu o femeie numită „Elena Dobre”.
Zborul a fost un amestec de tăcere și gânduri întunecate. Ce putea însemna asta? Fuga? O dublă viață? Sau o înscenare pentru motive pe care nici nu le puteam bănui?
Când am ajuns acolo, aerul cald și sarea din briză ne-au lovit în față, dar niciunul dintre noi nu s-a bucurat. Am mers direct la hotelul menționat, un complex alb, cu palmieri la intrare. Recepționerul, un tânăr zâmbitor, ne-a confirmat: „Yes, Mr. Marian Popescu is here. Room 204.”
Am încremenit. Radu a vrut să urce imediat, dar l-am oprit. „Nu știm ce găsim acolo.”
„Nu mai pot, Andreea. Dacă e el, vreau să-i văd ochii.”
Am urcat. Inima îmi bătea atât de tare că îmi zumzăia în urechi. În fața camerei 204, Radu a ridicat mâna să bată, dar ușa s-a deschis singură. Dinăuntru s-a auzit o voce calmă:
„Știam că veți veni.”
Era el. Stătea în prag, bronzat, mai slab, dar inconfundabil. Lângă el, o femeie în jur de 40 de ani — probabil „Elena” — ne privea speriată.
„Tată…” am șoptit. Lacrimile mi-au năvălit în ochi.
El a zâmbit trist. „Nu vă pot explica tot acum. Dar trebuie să înțelegeți că nu am murit. A fost singura cale.”
Radu a explodat: „Calea spre ce, spre a ne distruge viețile?! Mama a vrut să moară de durere, iar tu erai la soare cu o altă femeie?”
Tata a făcut un pas înapoi, rușinat. „Nu e așa. Nu e ceea ce credeți. Totul a fost o înscenare. Am fost obligat să dispar.”
Am căzut pe scaun, simțind că mi se taie picioarele. „Cine te-a obligat? Și de ce?”
Tata a oftat adânc. „Înainte să mor… adică să „mor”… am descoperit niște lucruri despre firma pentru care lucram. Spălau bani, oameni puternici, politicieni. Am fost martor fără să vreau.
A doua zi am primit amenințări. Mi-au distrus mașina, au pus un cadavru neidentificabil în locul meu. Poliția era deja cumpărată. Singura soluție a fost să dispar. Un fost coleg m-a ajutat să ajung aici, sub alt nume.”
Tăcerea care a urmat a fost densă ca o piatră. M-am uitat la Radu — avea lacrimi în ochi, dar și furie pură. „Și mama? Pe ea cine o mai salvează acum?”
Tata a coborât privirea. „Am vrut să o protejez. Pe voi toți. Dar acum e sigur. Am trimis deja dovezile autorităților din afară. În câteva zile totul se termină și mă pot întoarce.”
„Și femeia asta?” am întrebat, privindu-l direct.
Elena a zâmbit timid. „Sunt jurnalistă. L-am ajutat să trimit documentele. Atât.”
Într-o clipă, tensiunea s-a spart. Tata ne-a îmbrățișat, iar eu am simțit mirosul acela familiar de cafea și tutun. Atunci am plâns cu adevărat, eliberată de lunile de durere.
O săptămână mai târziu ne-am întors în România. Mama nu știa nimic — urma să-i spunem în ziua de Paște. Casa mirosea a cozonac, iar pe masă erau ouă roșii și pască. Când tata a intrat pe ușă, mama a scăpat farfuria din mână. A încremenit câteva secunde, apoi a început să plângă și să-l lovească ușor în piept: „De ce? De ce mi-ai făcut asta?”
El a strâns-o în brațe. „Ca să te pot ține din nou așa, dragă mea.”
A fost cel mai ciudat și cel mai frumos Paște din viața noastră. A doua zi, televiziunile vorbeau despre un scandal uriaș: arestări la nivel înalt, oameni influenți din București anchetați pentru fraudă. Printre probele decisive – documentele trimise de „un martor dispărut”.
Tata era liber, dar îmbătrânit cu zece ani. Se plimba prin curte, atingând trandafirii pe care îi plantase cu ani în urmă.
„Credeam că i-am pierdut pentru totdeauna,” a spus privind spre noi.
„Și noi credeam că am pierdut tot,” i-am răspuns. „Dar uneori, Dumnezeu are un mod ciudat de a ne da viața înapoi.”
Seara, după ce lumânările s-au stins, mama i-a pus o mână pe braț și a spus cu voce blândă:
„Să nu mai dispari niciodată, Marian. Nici măcar în glumă.”
El a zâmbit obosit. „Nu mai pot, dragă mea. Am înviat o dată. A doua oară n-ar mai fi la fel.”
Și am știut atunci că, pentru prima dată după mult timp, Paștele nostru chiar însemna Înviere.



