În copilărie, viața mea era ca un basm: o familie fericită locuind într-o casă veche pe malul râului Mureș, aproape de satul Săvârșin. În acele zile, eram trei: eu, mama și tata.

Mama își umplea casa cu miros de plăcinte proaspăt coapte, iar tata ne încânta serile cu povești din munți și păduri. Însă, soarta este adesea nemiloasă și ne-a luat pe nepregătite.

Mama a început să se stingă treptat: zâmbetul ei s-a stins, mâinile i-au tremurat și în scurt timp a ajuns să își petreacă ultimele zile în spitalul din Arad. Plecarea ei a lăsat un gol imens.

Tata nu a putut suporta durerea și s-a refugiat în băutură, transformând casa noastră într-un loc al disperării, cu sticle sparte și tăceri apăsătoare.

Frigiderul gol spunea povestea decăderii noastre. Am continuat să merg la școala din Săvârșin cu haine murdare, flămând și rușinat. Profesorii mă întrebau mereu de ce nu îmi fac temele, dar cum puteam să mă concentrez când tot ce voiam era doar să supraviețuiesc unei alte zile?

Prietenii m-au evitat, iar vecinii priveau cum locuința noastră se ruinează, cu ochi plini de milă. În cele din urmă, a intervenit asistența socială.

Funcționari severi au venit să mă ia, iar tata a căzut în genunchi, plângând și cerând o ultimă șansă de a se îndrepta. I-au dat un termen de o lună.

Această avertizare l-a trezit pe tata. A umplut casa cu mâncare și, împreună, am curățat fiecare colț. A renunțat la alcool și în el s-a revăzut o sclipire a bărbatului care fusese odată.

Într-o noapte cu vânt, mi-a vorbit despre o femeie pe care dorea să mi-o prezinte. Eram confuz – cum putea să uite de mama? A spus că o va păstra mereu în inimă, dar avea nevoie de o armată de apărare împotriva autorităților. Așa a intrat mătușa Ana în viața mea.

Am fost în Deva, orașul în care Ana locuia, într-o casă micuță cu vedere spre râul Strei, înconjurată de pomi bătrâni. Ana a fost un vârtej de energie și căldură, neclintită și plină de compasiune.

Ea avea un fiu, Ștefan, cu doi ani mai mic decât mine. Ne-am împrietenit rapid, alergând pe dealuri și râzând incontrolabil.

După vizită, i-am spus tatei că Ana este rază de soare în întunericul nostru, iar el a aprobat pierdut în gândurile sale. La scurt timp, ne-am mutat la Deva, renunțând la casa de pe Mureș.

Viața a început să capete din nou sens. Ana m-a îngrijit cu dragoste, reparându-mi hainele, gătind mâncăruri calde și oferindu-mi grijă. Serile le petreceam împreună, ascultând poveștile amuzante ale lui Ștefan.

Am format cu el o legătură frățească, bazată pe durerea comună. Fericirea a fost scurtă, căci într-o dimineață am primit vestea tragică – tata a murit într-un accident rutier.

Durerea m-a cuprins precum valul unei mări dezlănțuite. Din nou, asistența socială a intervenit și m-a luat de la Ana, ducându-mă într-un orfelinat din Hunedoara.

Viața la orfelinat era tristă și cenușie, plină de suspine și priviri goale. Mă simțeam ca un suflet pierdut, părăsit și inutil. Însă Ana nu a renunțat.

Venea în fiecare duminică, aducând mâncare, haine tricotate și speranță. Ea lupta fără încetare, alergând pe la birouri și completând dosare, în încercarea de a mă aduce înapoi.

Timpul trecea, iar eu începeam să renunț la orice speranță, crezând că voi rămâne acolo pentru totdeauna. Într-o dimineață mohorâtă, am fost chemat la director pentru a-mi face bagajele. Ana și Ștefan mă așteptau la poartă – chipurile lor străluceau de iubire și curaj.

M-am aruncat în brațele lor, conștient că Ana și-a ținut promisiunea: „Mulțumesc, mamă,“ am spus. În acel moment am înțeles că familia nu este doar despre sânge, ci despre cei care te ridică din prăpastie când totul pare pierdut.

Am revenit la Deva, în camera mea, la școala mea.

Viața s-a mai așezat: am terminat școala, am studiat în Timișoara și mi-am găsit un loc de muncă. Legătura cu Ștefan a rămas la fel de puternică, iar Ana – mama noastră – a rămas centrul familiei.

Duminica, ne revedem la ea acasă pentru a împărtăși bucuriile, glumele și mesele gustoase.

Mă simt etern recunoscător pentru o a doua mamă care mi-a transformat destinul. Fără Ana, aș fi fost pierdut. Ea a fost lumina care m-a ghidat prin cele mai întunecate nopți, iar recunoștința îmi va rămâne vie în suflet pentru totdeauna.

Ce părere aveți despre această poveste de viață? Așteptăm cu nerăbdare să ne împărtășiți opiniile și comentariile în secțiunea de mai jos!