Mâinile mi s-au făcut gheață. Andrei gătise acel mic dejun. Știa exact ce conținea. Când l-am confruntat pe holul spitalului, fața i s-a albăstrit — nu de îngrijorare, ci de frică. Bâlbâia scuze despre „confuzii” și „grăsimi sănătoase”, evitându-mi privirea.

Apoi a apărut sora Larisei, furioasă și tremurând, strigând cuvinte care mi-au răsunat în minte ca un foc de armă:

„Ea n-ar fi trebuit să mănânce asta. Tu trebuia.”

Atunci a fost momentul în care totul s-a prăbușit și, în acea secundă, lumea mea s-a spart ca o oglindă lovită cu un ciocan. Frânturi de suspiciuni, momente aparent banale, gesturi ciudate și zâmbete forțate, toate s-au strâns într-un colaj dureros care îmi pulsa în tâmple.

Am fugit din spital fără să mai zic un cuvânt. Nu mai puteam respira. Mergeam mecanic, pe străzi pe care le cunoșteam pe dinafară, dar care acum păreau străine. M-am oprit într-un parc din apropiere și m-am așezat pe o bancă, tremurând. Îmi amintesc că m-am uitat la mâinile mele și m-am întrebat, pentru prima dată în viață, dacă n-am greșit stând lângă Andrei atâția ani. Dacă n-am confundat stabilitatea cu iubirea. Dacă n-am fost oarbă.

Cuvintele surorii Larisei îmi băteau în minte cu o forță de neînchipuit: „Tu trebuia.” Tu trebuia. Eu.

Și atunci m-a lovit. Dacă Larisa nu era alergică la nuci? Dacă eu aș fi mâncat micul dejun? Ce s-ar fi întâmplat cu copilul din pântecele meu? Un fior rece mi-a trecut pe șira spinării. Era doar o coincidență? Sau…?

Am simțit nevoia să caut răspunsuri, dar nu din gura lui Andrei. Nu mai aveam încredere în el nici cât într-un străin. M-am dus direct acasă, am deschis laptopul și am început să caut, febrilă, detalii despre companie, despre Larisa, despre ce se întâmplase în ultimele luni. Am simțit că tot ce știam era o minciună, o piesă de teatru în care eu fusesem doar un figurant fără replici.

În mailul lui Andrei — pe care l-am putut accesa pentru că, ironic, nu-și schimbase niciodată parola — am găsit ceea ce bănuiam, dar refuzasem să accept. Mesaje între el și Larisa. La început, formale. Apoi, prea personale. Flirturi ascunse sub glume. Complimente despre rochii. Întâlniri în afara programului „pentru ședințe urgente”. Iar în ultimele două săptămâni, un schimb tensionat: Larisa părea că îl amenință. „Nu sunt o amantă de serviciu. Dacă nu divorțezi de Elena, eu o să-i spun tot.”

Mi s-a tăiat respirația. Avea o aventură cu Larisa. Poate o iubise. Poate nu. Dar dacă încerca să scape de amândouă odată? Sau doar de ea, ca să nu-i ruineze imaginea? Sau poate… de mine, fără să știe că micul dejun va ajunge în mâinile greșite?

Încercam să gândesc logic, dar fiecare scenariu era mai întunecat decât precedentul.

În noaptea aceea, Andrei nu s-a întors acasă. A trimis un mesaj sec: „Sunt la birou. Vreau să vorbim când te liniștești.” Ca și cum totul fusese un capriciu de-ale mele. Ca și cum eu eram cea instabilă.

Dar eu nu aveam de gând să mă liniștesc.

A doua zi, m-am dus la spital. Larisa era încă în terapie intensivă, dar stabilă. I-am lăsat un bilețel pe care scrisesem doar atât: Dacă vrei să vorbești, știi cine sunt. Cred că am fost amândouă păcălite. Am scris și numărul meu, apoi am plecat.

Trei zile mai târziu, m-a sunat. Vocea ei era slăbită, dar clară. Ne-am întâlnit la o cafenea discretă din centrul vechi, la etaj, unde nu era nimeni. Purta un fular pe gât, probabil ca să acopere urmele reacției alergice. Când m-a văzut, a început să plângă. Am plâns amândouă.

Mi-a povestit tot. Începuseră să se vadă acum opt luni. La început, părea doar o atracție. Dar Andrei devenise tot mai posesiv. Îi promitea că va divorța, dar mereu găsea scuze. Ea începuse să-l creadă un om periculos. În ultimele săptămâni, se schimbase complet — devenise distant, rece, iar în ultima discuție, i-a spus: „Ai încredere în mine, o să dispară din peisaj.”

Și apoi, micul dejun.

Am simțit un val de greață, dar de data asta nu era de la sarcină. Era de la groaza care mi se instala în suflet. Dacă… Dacă asta fusese intenția lui? Dacă se gândise că o sarcină îl leagă de mine pe viață și, în loc să plece el, ar fi fost mai simplu… să nu mai exist eu?

Am mers direct la Poliție. Am dat declarație. Am adus mailurile. Larisa și-a dat și ea acordul să depună mărturie. Am vorbit cu avocatul meu. M-am mutat la mama, în Pitești, departe de toată această mocirlă. Am început procedura de divorț. Fără regrete.

Dar Andrei a fost mai rapid. Sau mai pervers. A negat totul. A spus că a fost doar un accident. Că nu știa că uleiul era de nuci. Că Larisa îl hărțuia. A adus martori — colegi care i-au confirmat versiunea. Ba chiar a angajat un avocat care a insinuat că eu aș fi făcut totul din gelozie. Că aș fi vrut s-o otrăvesc pe Larisa.

Am fost chemată la audieri de mai multe ori. Presiunea devenise insuportabilă. Sarcina mea era tot mai fragilă. Am ajuns de urgență la spital de două ori, din cauza stresului. Medicii m-au avertizat: dacă nu mă liniștesc, pot pierde copilul.

Și atunci, ca o salvare divină, Larisa a adus cheia care a schimbat totul. Un stick USB. Pe el era o înregistrare audio făcută cu o aplicație de pe telefonul ei, cu câteva zile înainte de incident. Se auzea clar vocea lui Andrei: „Dacă mănâncă din farfuria aia, scap de ea și de copilul ei. Iar tu, dragă, o să fii singura doamnă Popescu.”

Cazul s-a transformat în anchetă penală. Tentativă de omor. Presă, scandal, televiziuni. Eu am fost scoasă din ecuație cât am putut de repede de avocatul meu. A cerut protecție pentru mine și copil. Andrei a fost suspendat din firmă, iar procesul a început.

Într-un final, după luni de zbucium, de termene amânate și nopți nedormite, Andrei a fost condamnat la zece ani de închisoare cu executare. Nu doar pentru tentativă de omor, ci și pentru faptele de corupție descoperite ulterior în firmă. Firma a fost dizolvată. Eu am primit dreptul de a-mi păstra casa și numele. Iar Larisa… a plecat din țară. Nu am mai vorbit, dar i-am mulțumit în tăcere în fiecare zi.

Acum, stau pe aceeași bancă din același parc în care am fugit în ziua aceea. Copilul meu doarme în cărucior, liniștit. O fetiță cu ochii ca ai tatălui ei, dar cu sufletul curat. Mă uit la ea și știu că tot ce am pierdut a fost prețul pentru ceea ce am câștigat: adevărul, libertatea și o viață în care nu mai trăiesc în umbra unei minciuni.

Am fost aproape să mor. Dar am ales să trăiesc. Iar acum, trăiesc cu adevărat.