Imediat după înmormântarea tatălui nostru, sora mea m-a dat afară din casa lui fără niciun avertisment, lucrurile mele fiind deja împachetate. Îndurerat, l-am sunat pe avocatul familiei. A râs încet și a spus: „Tatăl tău știa că se va întâmpla asta. Vino mâine la biroul meu.”

Eram amorțit când am coborât din limuzina neagră în după-amiaza înăbușitoare. Mulțimea de la înmormântare se risipea deja, șoptind condoleanțe pe care nu le simțeau cu adevărat.

Sora mea, Andreea, nici măcar nu m-a privit, stând pe verandă cu o expresie de mulțumire pe chip. M-am gândit că poate pierderea tatălui nostru îi tulburase mintea. Dar când am urcat treptele, deja întindea spre mine un rucsac umplut cu hainele mele, periuța de dinți ieșind din fermoar.

— Nu mai stai aici, Mihai, a spus tăios. Tata mi-a lăsat mie casa. Trebuie să pleci.

Mâinile îmi tremurau când am apucat mânerul. Nici nu puteam să-i procesez cuvintele. Tot ce aveam în minte era zâmbetul blând al tatălui meu și cum îmi strângea umărul de fiecare dată când credea că sunt suficient de puternic să înfrunt lumea. Dar în acel moment, mă simțeam ca un copil pierdut.

— Andreea, nici măcar nu am citit testamentul, am bâiguit, sperând că e o neînțelegere crudă. A pufnit și a dat ochii peste cap, împingându-mă aproape cu geanta mea în brațe.

— Nu te face de râs, a șuierat. Casa e a mea, tu doar ai profitat. Tata mi-a spus înainte să moară.

Mi s-a strâns gâtul. Taxiul pe care îl chemase mai devreme aștepta la bordură. Am aruncat bagajul în portbagaj și m-am urcat fără să privesc înapoi. Ochii îmi erau umezi, dar i-am țintit pe bancheta de piele crăpată din fața mea.

În acea noapte, m-am ghemuit într-un motel ieftin de la marginea orașului, cu tapetul dezlipit la colțuri, și l-am sunat pe domnul Grigorescu, avocatul familiei noastre. Se ocupase de afacerile tatălui nostru de zeci de ani. Am reușit cu greu să-i povestesc printre sughițuri ce s-a întâmplat, rușinat și cu inima frântă. Râsul său grav m-a luat prin surprindere.

— Tatăl tău știa că se va ajunge aici, Mihai, a spus cu o urmă de blândețe. Vino mâine la biroul meu la ora 9. Ți-a lăsat ceva.

Nu am închis un ochi. Mă tot gândeam la privirea rece a Andreei, la felul în care tata devenise tot mai tăcut în ultimele săptămâni. Oare chiar îi spusese că îi lasă casa? Sau mințea?

A doua dimineață, m-am spălat într-o chiuvetă rece din motel, mi-am pus singura cămașă care nu era șifonată și am plecat spre biroul domnului Grigorescu din centrul Bucureștiului. Clădirea era veche, cu accesorii din alamă și un miros persistent de hârtie și praf. Am stat înțepenit pe un scaun de lemn din fața biroului său masiv din stejar. A scos un plic îngălbenit, cu numele meu scris tremurat de mâna tatălui meu.

Am rămas fără aer când l-am desfăcut. Prima dată am văzut o scrisoare, scrisă în stilul cunoscut al tatălui. Își cerea scuze că nu mi-a spus acele lucruri cât era în viață, că a fost mereu mai bun la scris decât la vorbit. Spunea că văzuse cum se adună amărăciunea în sufletul Andreei după moartea mamei. Se temea că va încerca să mă dea afară și voia să știu că mă iubea la fel de mult ca pe ea.

Scria că știa cât de mult însemna casa pentru amândoi, dar că a lăsat-o într-un fond de încredere până la citirea testamentului. Voia să fie corect, dar știa și că Andreea ar putea să nu fie.

Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Domnul Grigorescu mi-a întins testamentul oficial. Am trecut rapid peste limbajul juridic până am găsit partea care conta cel mai mult: tata împărțise casa în mod egal, 50/50. Niciunul dintre noi nu o putea vinde fără acordul celuilalt.

Am simțit și ușurare, și groază. Ce va face Andreea când va afla că nu mă poate da pur și simplu afară?

Domnul Grigorescu m-a privit cu blândețe.

— Ai tot dreptul să te întorci, Mihai. Dar cred că ar fi înțelept să vorbesc eu cu ea mai întâi.

Am dat din cap, epuizat. A sunat-o pe difuzor, ca să aud tot. Când i-a spus adevărul, s-a lăsat o tăcere șocată, urmată de un țipăt ascuțit care m-a făcut să tresar.

— Minți! a țipat Andreea. Tata mi-a promis! A spus că Mihai va strica totul!

Dar domnul Grigorescu a rămas calm.

— E scris totul, cu mâna lui, Andreea. Poți veni să citești singură.

A închis. Am privit telefonul, simțind o combinație de milă și furie. Amândoi ne pierdusem tatăl, dar ea se îneca în resentimente.

M-am întors la motel, neștiind ce să fac mai departe. M-am gândit la copilărie. Andreea fusese mereu autoritară, dar construiam forturi în sufragerie și ne jucam de-a v-ați ascunselea în curte. Pe parcurs, ceva s-a schimbat. Poate și eu.

A trecut o săptămână. Am încercat să o sun de două ori, dar nu a răspuns. Petreceam zilele rătăcind prin oraș, mâncând prin restaurante ieftine și stând în parc, privind familii pe care le invidiam.

Într-o după-amiază, m-am întors la motel și l-am găsit pe domnul Grigorescu în hol. Mi-a spus că Andreea acceptase o întâlnire la casă.

Inima îmi bătea cu putere în timp ce mergeam împreună acolo. Când am văzut vechea verandă, m-a luat amețeala. Am găsit-o pe Andreea stând rigidă pe canapea, cu ochii roșii și umflați. Părea mai mică decât o țineam minte.

— Mihai, poți să te întorci, a spus fără vlagă, fără să mă privească. Știu că nu te pot opri.

Am vrut să-i răspund dur, să-i arunc în față toată cruzimea. Dar în schimb, m-am așezat și am lăsat tăcerea să ne învăluie. În cele din urmă, a început să vorbească.

Mi-a mărturisit câtă furie simțise ani la rând, crezând că eu eram favoritul tatei. Mă învinuia că am petrecut mai mult timp cu el, în timp ce ea muncea în alt oraș. Chiar mi-a spus că într-o noapte l-a auzit vorbind singur, îngrijorat de mine, și a luat-o ca dovadă că mă iubea mai mult.

Când am auzit partea ei, ceva s-a rupt în mine. I-am spus cum și eu m-am simțit mereu pe locul doi, privind cum se lumina tata când vorbea ea despre serviciu sau prietenii ei din lumea bună. Ne-am dat seama că stângăcia lui ne alimentase nesiguranțele. Petrecuserăm ani întregi suferind în paralel, fără să ne apropiem.

În acea seară, am gătit împreună în bucătăria copilăriei noastre. A fost stângaci la început, dar când Andreea a ars pâinea cu usturoi și am izbucnit amândoi în râs, am simțit că o bucățică din legătura noastră de altădată mai exista.

Dar urma o răsturnare de situație. O săptămână mai târziu, domnul Grigorescu a sunat cu o descoperire din seiful tatălui: o a doua scrisoare.

În ea, tata mărturisea că luase un credit ipotecar invers cu ani în urmă pentru a acoperi cheltuieli medicale. Casa nu era complet a noastră – trebuia vândută în șase luni pentru a acoperi datoria.

Eu și Andreea am rămas împietriți. Casa pentru care ne-am certat oricum ne scăpa printre degete. Dar pentru prima dată, nu eram singuri. Am petrecut nopți întregi scotocind prin lucrurile tatălui, râzând la poze vechi, plângând la amintiri împărtășite. Casa a devenit un loc de vindecare, nu de război.

Am decis să o vindem noi, iar cu banii rămași după plata datoriei, am cumpărat un duplex mic în același oraș. Fiecare are spațiul lui, dar destul de aproape cât să ne sprijinim. Nu a fost moștenirea grandioasă la care visam, dar a fost un nou început.

În lunile acelea, am învățat că resentimentele pot orbi mai tare decât orice minciună. Adevărata moștenire lăsată de tata n-a fost o casă, ci șansa de a ne înțelege cu adevărat. În ziua în care am predat cheile noilor proprietari, ne-am îmbrățișat pe verandă – aceeași pe care ne-am luat rămas bun de la el. Știam că ar fi vrut să rămânem o familie, nu dușmani.

Acum, în fiecare duminică, eu și Andreea luăm cina împreună. Ne mai certăm pe rețete, dar râdem mai mult decât ne contrazicem. Legătura noastră nu e perfectă, dar e reală – și mai puternică decât orice proprietate.

Uneori trebuie să pierdem ceea ce credem că ne dorim ca să găsim ceea ce avem cu adevărat nevoie. Dacă te-ai certat cu cineva drag, poate a venit timpul să privești dincolo de furie și să vezi durerea din spate. Viața e prea scurtă pentru a fi risipită pe ranchiuni.

Dacă ți-a plăcut povestea sau ai regăsit ceva în ea, te rog să o apreciezi și să o distribui, ca să ajungă și la alții.