Dar când a intrat în restaurant, ținând ceva în mâini, am simțit cum îmi fuge sângele din față.

Ceea ce a adus cu ea în seara aceea mi-a făcut planul de “răzbunare” să se prăbușească pe loc.

Ținea în mâini o cutie de carton uzată, legată cu o sfoară subțire. Avea acea privire timidă, de om care aduce ceva prea greu pentru el. Am încercat să zâmbesc, dar în stomac simțeam o greutate apăsătoare.

S-a așezat în fața mea, fără să spună nimic. A pus cutia între noi și a împins-o ușor spre mine.

— Ce e asta? am întrebat.

— Ceva ce trebuia să-ți dau acum cinci ani, dar n-am avut curajul. Azi, văzându-te din nou… Rareș… cred că e momentul.

Am desfăcut sfoara tremurând. Înăuntru erau o mulțime de foi. Scrisori. Zeci. Poate sute. Unele cu cerneală pătată, altele cu desene de copil, altele cu litere înghesuite și colțuri îndoite.

Am luat una la întâmplare. Scrisul ei.

„Dragă Andrei, azi Rareș a spus pentru prima dată ‘tati’ în somn. Am plâns pe podea mai bine de o oră…”

Am tras aer adânc. Am mai deschis una.

„Astăzi l-am dus pentru prima oară la grădiniță. Ținea strâns în mână un dinozaur mic și a întrebat dacă tati o să-l vadă când se face mare…”

M-am uitat la ea. Ochii îi erau înlăcrimați, dar ținuta dreaptă, hotărâtă.

— Le-am scris în fiecare lună. Nu ți le-am trimis niciodată. Eram prea mândră. Sau prea speriată. Dar ți-au fost mereu destinate ție.

Simțeam că mi se rupe ceva în piept. Că tot ce construisem în ultimii ani — acel zid gros al răzbunării — se dărâma cărămidă cu cărămidă. Vedeam în fața mea o femeie zdrobită, dar sinceră. Nu mai era femeia rece care mă părăsise, ci mama copilului meu, care trăise în tăcere toate durerile pe care eu le crezusem doar ale mele.

— De ce? am întrebat. — De ce nu mi-ai spus niciodată că a plecat? Că te-a lăsat?

Sorina a tras aer în piept.

— Pentru că nu voiam milă. Voisem să construiesc ceva al meu, dar totul s-a prăbușit. Și… da, am greșit. Am greșit enorm. Dar m-am încăpățânat să merg mai departe. Și când tu ai plecat… mi s-a părut corect. Erau urmările alegerii mele.

Am închis cutia încet și am sprijinit fruntea de ea. În gât aveam un nod pe care nu-l puteam înghiți.

— Rareș… știe? am întrebat, fără să ridic privirea.

— Nu. Nu i-am spus. Știe doar că tatăl lui a fost departe.

Tăcerea dintre noi era groasă ca noroiul. Și totuși, în acea tăcere, nu mai simțeam ură. Nu mai voiam să rănesc. Doar voiam să înțeleg.

Am mers împreună spre casă în acea seară. A fost prima dată când am urcat din nou în fosta mea casă. Fiecare obiect îmi spunea o poveste. Fiecare colț avea un ecou vechi. Rareș dormea. Sorina m-a lăsat să-l privesc. Dormea cu acel dinozaur mic, același de care îmi scrisese.

Am plecat târziu, cu gândurile sfâșiate. Zilele care au urmat au fost confuze. Am încercat să mă concentrez pe muncă, dar nu puteam. În fiecare seară, citeam câte o scrisoare din cutie. Le citeam și plângeam. Nu pentru ce pierdusem, ci pentru ce ignorasem. Pentru câte lucruri am presupus greșit.

Într-o dimineață, Rareș m-a sunat. De pe telefonul mamei.

— Tati? Mama s-a prăbușit în baie. Nu se mișcă. Vine o ambulanță…

Am lăsat tot și am condus ca un nebun prin orașul care mi-era străin, dar totodată atât de cunoscut. La spital am așteptat încordat, lângă fiul meu, ținându-l de mână. Când doctorul a ieșit, fața i-a spus totul.

— Epuizare severă. Stres acumulat. Probleme netratate. A căzut psihic și fizic. Dar e stabilă acum. Va avea nevoie de repaus, îngrijire… și sprijin.

Sprijin. Cuvântul mi s-a lipit în inimă.

Am stat acolo. Zi și noapte. I-am adus haine, fructe, am vorbit cu medicii. Am văzut-o pe Sorina trecând prin momente de slăbiciune, dar și de sinceritate. Am vorbit, am râs puțin, am plâns împreună.

Într-o seară, în salon, m-a privit lung și a spus:

— Încă ai putea pleca. Încă ai putea să-mi întorci spatele.

— Da, i-am răspuns. Dar nu mai vreau.

— De ce?

— Pentru că te-am judecat o viață întreagă pe baza unei greșeli. Și acum văd omul care a luptat, care a crescut un copil, care a scris sute de scrisori fără răspuns. Și pentru că Rareș are nevoie de amândoi.

Ea a închis ochii, cu lacrimi tăcute. Și am știut că răzbunarea nu mai exista în mine. În locul ei apăruse ceva mai puternic — un fel de înțelegere, de acceptare.

Timpul a trecut. Încet, dar sigur. Sorina s-a refăcut. Eu mi-am mutat afacerea în Constanța. Nu ne-am grăbit cu nimic. Am început să petrecem timp ca o familie. Am fost împreună la serbarea lui Rareș. L-am văzut cântând, cu ochii strălucind că ne are pe amândoi în public.

Într-o duminică dimineață, eram toți trei în bucătărie. Rareș se juca cu biscuiți și spunea povești inventate. Sorina a pus mâna peste a mea, fără cuvinte.

Nu era promisiunea unui viitor.

Era recunoașterea unui drum greu, dar comun.

Și pentru prima dată în cinci ani, n-am mai simțit nevoia să schimb trecutul.

Pentru că, într-un mod dureros și frumos, ne adusese în același loc. Înapoi acasă.