După tura mea de la restaurant, am trecut pe la mama să-i las medicamentele. În sufrageria ei mirosea a pâine arsă, dar a dat din mână și a zis că nu e nimic.
Am ridicat puțin din sprâncene, dar n-am zis nimic. Știam că mama e genul care se încăpățânează să pară bine, chiar și atunci când nu e. Am lăsat pastilele pe masă, i-am pupat fruntea și am plecat.
A doua zi dimineață, am găsit sticlele cu pastile neatinse și telefonul ei vibrând fără oprire. L-am ridicat, iar pe ecran s-a aprins un nume pe care nu-l mai văzusem de ani de zile: „TATA”…
Am simțit cum îmi îngheață sângele. Tatăl meu plecase din viața noastră când aveam doar zece ani. L-aș fi recunoscut dintr-o mie, dar nu l-aș fi bănuit niciodată că ar suna, după aproape douăzeci de ani de tăcere.
Am răspuns fără să-mi dau seama ce fac. La celălalt capăt, o voce tremurată a spus doar: „Sunt în gară. Poți să vii?”
M-am uitat din nou spre sticlele de pastile. Mama nu luase niciuna. De obicei era foarte atentă la tratamentul ei. Am simțit un nod în gât, dar mi-am pus un hanorac peste tricou și am plecat spre gară.
Tata stătea pe o bancă, sprijinit într-un baston. Îmbătrânit, cu ochii adânciți și părul alb. Nu mai era bărbatul care plecase când eram copil. Părea fragil, ca și cum vântul l-ar fi putut răsturna.
„Te-am visat”, a zis el. „Pe tine și pe maică-ta. Și m-am hotărât să vin.”
Am oftat și m-am așezat lângă el. „Mama e acasă. Dar nu se simte prea bine.”
El a încuviințat din cap, de parcă știa. „Am simțit că trebuie să vin. Prea târziu, poate, dar… sunt aici.”
Pe drum spre apartamentul nostru, tăcerea a fost groasă. Aveam atât de multe întrebări, dar niciuna nu voia să iasă. L-am privit pe furiș: riduri adânci, umeri căzuți, dar ochii… ochii erau aceiași.
Când am intrat în casă, mama stătea pe canapea, privind la televizor, dar ochii îi erau goi. Când l-a văzut pe tata, a încremenit. Apoi, fără un cuvânt, s-a ridicat și s-a dus în dormitor.
El a rămas în picioare, ținându-se de baston. „Merit asta”, a zis încet.
L-am dus la bucătărie, i-am pus un ceai. Nu știam ce să-i spun. Nu știam cum să gestionez un tată care reapare din neant.
După vreo oră, mama a ieșit. Nu plânsese, dar avea privirea unei femei care purta în spate un munte de durere. S-a așezat la masă, în fața lui.
„Ai venit să mori aici, sau să te iert?”, a spus ea fără ocolișuri.
„Să-ți spun că-mi pare rău”, a zis el. „Și să vă mai văd o dată, cât mai pot.”
Mama a oftat. „E cam târziu pentru iertări, dar… poate nu și pentru liniște.”
Au vorbit ore în șir. Eu i-am lăsat singuri. Nu voiam să forțez nimic. Seara, când am intrat în cameră, i-am găsit ținându-se de mână.
Zilele următoare au fost un amestec de tăceri, amintiri și gesturi mici. Tata încerca să ajute cum putea – ducea gunoiul, spăla vasele, îi dădea mamei pastilele la timp.
Am început să-i privesc altfel. Nu ca pe un abandonator, ci ca pe un om care greșise enorm și încerca, în ultimele lui zile, să mai repare câte ceva.
Într-o seară, l-am întrebat de ce plecase. Mi-a spus că fugise de el însuși, de frică, de sărăcie, de responsabilitate.
„Și n-ai sunat niciodată?”
„Am sunat de două ori. Tu erai mic și plângeai. M-a durut prea tare. Apoi am lăsat timpul să treacă.”
M-am ridicat și am ieșit pe balcon. În spatele furiei mele era și dor. Oricât aș fi negat, îmi lipsise. Iar acum era acolo, bătrân și bolnav, dar prezent.
Mama a început să zâmbească mai des. Nu l-a iertat complet, dar i-a dat o șansă. Și asta a fost de ajuns ca să-l schimbe.
Într-o zi, am venit mai devreme de la muncă și l-am găsit pe tata gătind ciorbă de burtă. Avea șorțul mamei pe el și fredona un cântec vechi de la Compact.
„M-am gândit să-i fac o surpriză”, a zis el. „Asta era ciorba ei preferată când eram tineri.”
L-am ajutat. Era cam stângaci, dar avea răbdare. Parcă voia să învețe din nou ce înseamnă să fii tată și soț.
În seara aia, am mâncat împreună, am râs, am povestit. A fost prima dată în 20 de ani când am simțit că avem o familie completă.
Dar fericirea n-a durat mult. La două săptămâni după ce venise, tata s-a prăbușit în hol. Infarct.
L-am dus la spital, dar medicii n-au putut face mare lucru. În ultimele clipe, mi-a strâns mâna și a spus: „Îți mulțumesc că m-ai lăsat să fiu tată din nou.”
Mama a plâns în tăcere. Nu țipa, nu se vaita, doar îl ținea de mână și îi mângâia fruntea.
După înmormântare, am găsit în dulapul lui o agendă veche. Era plină cu poze decupate cu mine, cu ea, cu bilețele de prin ziare unde notase „Casa noastră – anul 1997” și „Nașterea lui Andrei – 1992”.
Printre foi era și o scrisoare:
„Dacă citiți asta, înseamnă că am plecat. Îmi pare rău că nu am fost acolo. Dar vă iubesc. Mereu v-am iubit. V-am urmărit viețile de departe, cu rușine și dor. Mi-ați dat, în final, mai mult decât meritam. Și vă mulțumesc.”
Mama a plâns, dar altfel. Nu cu durere, ci cu un fel de împăcare.
Timpul n-a șters totul, dar a adus o liniște pe care n-o mai simțisem niciodată. Am păstrat bastonul lui într-un colț al camerei, ca să-mi amintesc mereu că oamenii pot greși, dar și că pot alege să se întoarcă.
Uneori, cei care ne-au rănit cel mai tare sunt și cei care, într-un fel sau altul, ne ajută să ne vindecăm.
Viața e ciudată. O pâine arsă, un telefon neașteptat, și totul se poate schimba.
Dacă ai un om pe care nu l-ai iertat, poate n-ar strica să-i dai o șansă. Nu pentru el, ci pentru tine.
Pentru liniștea ta.
Dacă povestea asta ți-a spus ceva în suflet, dă-i un like și distribuie-o mai departe. Poate ajunge exact la cine are nevoie să o citească.




