Eugen mângâia cu o ușoară tremurare hârtia îmbătrânită de timp. Își aducea aminte de scrisul pătrunzător și clar al tatălui său, care îi trezea amintiri demult îngropate.

„Dragul meu fiu,

Dacă aceste rânduri au ajuns în mâinile tale, înseamnă că ai respectat promisiunea și au trecut deja zece ani de când nu mai sunt alături de tine. Sper că viața a fost mai blândă cu tine decât a fost cu mine.

Din păcate, nu am avut bogății materiale să-ți las, și pentru asta îmi pare sincer rău. Însă îți ofer un secret mult mai prețios, păstrat prea mult timp de mine.

Sub podeaua camerei tale din vechea noastră casă, într-un colț lângă fereastră, se află un seif. Codul este ziua ta de naștere: 17-09-83. În acest seif vei găsi tot ce ai nevoie ca să-ți schimbi viața.

Te iubesc și sunt mândru de bărbatul care sunt convins că ai devenit. Tatăl tău, Marian”

Scrisoarea căzu pe poala lui Eugen. Casa în care crescuse? Aceasta fusese vândută la licitație de bancă imediat după moartea tatălui său, fără ca el să fi apucat să-și ia toate lucrurile personale.

Acum aparținea familiei Negoescu, oameni de seamă care au renovat-o complet. Dușumeaua veche a fost, fără îndoială, înlocuită de mult.

Cu toate acestea, simțea o scânteie de speranță – una pe care nu o mai avusese de ani de zile. Ce ar fi putut fi atât de important, încât să-l determine pe tatăl său să-l facă să aștepte zece ani? Și dacă seiful era totuși acolo?

În acea seară, după ce colegii lui plecaseră, Eugen rămase pe șantier privind cerul împânzit de stele. Cu mâinile asprite de muncă strângea scrisoarea părintească. Trebuia să afle ce ascundea acel seif.

A doua zi dimineață, îmbrăcându-se cu cea mai decentă cămașă pe care o avea, se îndreptă spre vechea casă. Zona se schimbase mult.

Casele modeste de odinioară erau acum înlocuite cu vile impunătoare. Strada copilăriei sale, unde jucase fotbal, era pavata cu piatră cubică, flancată de mașini luxoase.

Cu inima bătând puternic, se opri în fața casei copilăriei sale. Era complet schimbată. Fațada reînnoită, iar grădina mamei sale, dedicată trandafirilor, era acum plină de plante exotice îngrijite de experți.

Cu palmele umede, apăsă pe sonerie. După câteva momente, o femeie elegantă și ușor distantă de vârstă mijlocie îi deschise ușa.

„Cu ce pot să vă ajut?” întrebă, privindu-l curios din cap până-n picioare.

„Bună ziua, doamna. Numele meu este Eugen Vasilescu și… am copilărit în această casă.”

O sprânceană se ridică în suspiciune.

„Înțeleg. Și de ce ați venit?”

Eugen șterse buzele uscate, încercând să-și găsească cuvintele.

„Am… uitat ceva important aici, sub dușumeaua camerei mele.”

Femeia își încrucișă brațele.

„Domnule, casa a fost renovată complet după ce am cumpărat-o acum nouă ani. Nimic din ceea ce era pe vremea dumneavoastră nu mai există.”

Speranțele lui Eugen se năruiră.

„Vă rog,” insistă el. „Este un lucru lăsat de tatăl meu ca moștenire.”

Tonul vocii lui părea să o facă pe femeie să ezite.

„De fapt, ar trebui să vorbiți cu domnul Negoescu. El s-a ocupat de renovări și ar putea ști. Are un birou de arhitectură în centru.”

Cu o rază de speranță reînnoită, Eugen notă informațiile și plecă.

Biroul lui Victor Negoescu era o structură impresionantă de sticlă și oțel. Eugen, în simplitatea îmbrăcămintei sale, se simțea complet străin printre oamenii în haine scumpe.

După o oră de așteptare și explicații repetate la recepție, fu condus la arhitect.

„Domnule Vasilescu,” îl salută Victor Negoescu, un om de cincizeci de ani, cu ochelari subțiri și părul cărunt. „Am aflat că aveți o întrebare despre fostul dumneavoastră cămin.”

Eugen îi povesti tot, arătându-i scrisoarea tatălui său. Negoescu o studia atent, după care accesa computerul.

„Îmi amintesc acea locuință,” spuse el, căutând prin documente. „Era un proiect interesant, cu o structură solidă, deși veche.”

Arhitectul deschise planurile renovării.

„Camera dinspre răsărit, cred.” Eugen aprobă privindu-l pe ecran. Negoescu continuă explorarea fișierelor.

„Ce interesant,” remarcă el, „am găsit un seif în timpul renovărilor. Din păcate, era gol la momentul deschiderii, cel puțin așa a raportat echipa mea.”

Eugen simți cum inima îi îngheață. „Gol? Sigur?”

Arhitectul se îndreptă spre un dulap metalic. „De fapt, am păstrat câteva lucruri de dinainte, respectând istoria casei. Lasă-mă să verific.”

După scurt timp, Negoescu reveni cu o cutie de carton mică.

„Aici sunt ce am găsit în vechiul seif. Deși păreau inutile, nu am vrut să le arunc.”

Cu degetele tremurânde, Eugen deschise cutia, descoperind un jurnal vechi, o fotografie cu el și tatăl său, și un plic inscripționat „Pentru fiul meu”.

„Pot să-l…” începu Eugen. Negoescu îl întrerupse.

„Bineînțeles, sunt ale tale. Te las câteva clipe singur.”

Rămas singur, Eugen deschise plicul. Încă o scrisoare și o cheie erau acolo.

„Dragul meu Eugen,

Dacă ai găsit această scrisoare, înseamnă că intuiția mea a avut dreptate – casa a fost vândută și renovată. Am luat măsuri de precauție.

Cheia pe care o găsești aici deschide un seif la Banca Națională. Toate economiile vieții mele sunt acolo pentru tine. Nu e mult, sper să te ajute să-ți faci un nou început.

În jurnal vei găsi detalii și motivul pentru care am ales să te fac să aștepți zece ani. Erai prea tânăr. Acum, ești un bărbat.

Cu toată dragostea, Tatăl tău”

Cu mâinile tremurând, Eugen deschise jurnalul. Prima pagină avea o fotografie a mamei, tânără și frumoasă. Cuprins de șoc, Eugen înțelese multe secrete din trecutul lor.

Paginile următoare dezvăluiau o poveste necunoscută – motivul real plecării mamei, lupta tatălui său cu boala, și un secret de familie copleșitor.

Ultima pagină indica contul bancar. Suma, deși modestă, era pentru Eugen, care cunoscuse doar sărăcia, mai mult decât sperase vreodată.

Stând în fața seifului deschis la bancă, Eugen realiză că tatăl său lăsase mai mult decât bani. I-a oferit adevărul, o înțelegere a trecutului, și, poate cel mai important, o șansă pentru un viitor diferit.

Cu documentele în mână și o energie nouă, Eugen părăsi banca. Nu se va mai întoarce pe șantier ca muncitor. Începea construcția propriului său vis, o firmă de construcții, așa cum tatăl său visase cândva.

Prima lui lucrare va fi renovarea unui apartament mic, primul loc pe care să-l numească „acasă”.

Dacă povestea te-a inspirat, distribui-o și cu ceilalți! Așteptăm cu drag comentariile și părerile tale.