Într-o clipită, totul părea că se oprește în loc pentru Elena. Privirea ei, plină de uimire și neîncredere, era fixată asupra bărbatului de la poartă, un amestec de emoții greu de descris.

Bărbatul, un domn de aproximativ șaizeci de ani, cu părul grizonat și o haină bine pusă la punct, avea și el o expresie de șoc în privire.

„Nicolae?”, îngână Elena, sprijinindu-se de ușă pentru a nu-și pierde echilibrul.

„Elena…” îi răspunse el, cu vocea tremurândă. „Tu ești… clienta?”

Maria, vecina, care trăgea cu ochiul pe geam, neînțelegând scena, ieși repede afară și se apropie de poarta Elenei.

„Ce se întâmplă? Este vreo problemă?” întrebă ea, aruncând priviri mirate când la Elena, când la bărbatul cu o geantă de scule la mână.

Elena părea incapabilă să mai zică ceva, ochii îi erau lipiți de chipul bărbatului. După câteva secunde care păreau eterne, își regăsi vocea.

„Maria… acesta este Nicolae. Soțul meu.”

„Soțul tău?” exclamă Maria uimită. „Dar mi-ai spus că soțul tău a murit într-un accident acum treizeci de ani!”

Nicolae își coborî privirea, strângând cu putere mânerul genții de scule.

„Nu am murit, Elena,” spuse el încet. „Am plecat.”

Un murmur se auzi pe uliță, pe măsură ce vecinii, atrași de scenă, se strângeau în fața curții pentru a asista la neașteptata reuniune.

„Hai înăuntru,” spuse Elena pe neașteptate, deschizând poarta. „Nu vreau să fim spectacol pentru tot satul.”

Înăuntru, Nicolae privi în jur, observând fiecare detaliu al casei unde altădată fusese stăpân. Aceleași fotografii pe perete, același bufet vechi, aceeași masă la care obișnuiau să cineze împreună. Doar că acum totul era mai vechi, mai uzat de vreme, la fel ca și ei.

„De ce?” întrebă Elena simplu, așezându-se pe un scaun. Vocea ei nu avea furie, doar o tristețe profundă și o curiozitate ce o acoperea de trei decenii.

Nicolae puse geanta jos, rămânând în picioare ca un elev mustrat de profesor.

„Era 1989. Vremuri grele. Te-am dezamăgit, Elena. Nu găseam de lucru, beția mă prindea tot mai tare… Mă simțeam ratat ca bărbat, ca soț.” Făcu o pauză, căutându-și cu greu cuvintele. „Când mi s-a oferit un contract de muncă în străinătate, am văzut o șansă să câștig bani, să-ți ofer o viață mai bună. Dar apoi… am întâlnit-o pe Irina.”

Elena închise ochii pentru o clipă. După atâta timp, adevărul încă putea provoca durere.

„Ai preferat să dispari,” spuse ea, mai mult o observație decât o acuzație. „Să mă lași să cred că ești mort.”

„A fost cea mai mare greșeală a vieții mele,” recunoscu Nicolae, vocea lui sunând sincer. „Irina m-a părăsit după trei ani. M-am pomenit singur, într-o țară străină, fără curajul de a mă întoarce și de a te ruga pentru iertare.”

„Iar acum lucrezi ca… «soț cu ora»?” îl întrebă Elena, cu o urmă de ironie amară.

Nicolae zâmbi trist.

„M-am întors în țară acum cinci ani. Sunt instalator, electrician, fac reparații… da, lucrez pentru o agenție de servicii. Niciodată nu mi-aș fi imaginat că…”

„Că te vei întoarce aici? În casa pe care ai părăsit-o?” completă Elena.

Au trecut minute de tăcere, fiecare captivat de propriile gânduri. În cele din urmă, Elena se ridică.

„Acoperișul curge deasupra bucătăriei,” spuse ea, devenind practică. „Și gardul din spate e pe cale să cadă. Pentru asta te-am chemat.”

Nicolae o privi surprins.

„Vrei să… rămân să repar?”

„Te-am plătit pentru opt ore,” răspunse Elena simplu. „Pensia mea e mică, nu îmi permit să risipesc banii.”

Așa a început cea mai ciudată zi din viețile celor doi. Nicolae a muncit pe acoperiș, schimbând țiglele sparte și reparând infiltrațiile.

Elena i-a adus apă și, mai târziu, o farfurie cu supă, exact cum obișnuia să facă în fiecare zi când el se întorcea de la muncă, cu zeci de ani în urmă.

Nu au vorbit prea mult, dar prezența celuilalt în același spațiu crea o tensiune aproape palpabilă. Uneori, privirile li se întâlneau, și imediat se întorceau la treaba lor.

„Cine a avut grijă de tine toți anii ăștia?” întrebă Nicolae în timp ce meșterea la gard.

„Eu,” răspunse simplu Elena. „Întotdeauna eu.”

Când ziua ajunse la sfârșit, Nicolae termină reparațiile. Casa arăta cum nu mai arătase de mulți ani. Stând stingher în pragul ușii, nu știa cum să-și ia rămas bun.

„Ai făcut o treabă bună,” spuse Elena, privindu-l direct în ochi pentru prima dată. „Mulțumesc.”

„Elena…” începu el, dar ea îi ridică mâna pentru a-l opri.

„Nu vreau scuze, Nicolae. Au trecut prea mulți ani pentru asta.”

Bărbatul încuviință cu capul, simțind aprobarea. Își luă geanta și se îndreptă spre poartă. După câțiva pași, se întoarse.

„Pot să întreb ceva?” Când ea dădu din cap afirmativ, continuă: „Ai fost vreodată fericită… după ce am plecat?”

Elena reflectă la întrebare, gândindu-se la decenii de singurătate, la luptele constante pentru supraviețuire, la nopțile în care se întreba ce a greșit.

„Am avut momente,” răspunse ea în cele din urmă. „Am supraviețuit. Uneori, asta e mai mult decât fericirea.”

Nicolae o privi atent, apoi scoase o carte de vizită din buzunar.

„Dacă mai ai nevoie de ceva reparat… sau dacă vrei doar să vorbim… acesta este numărul meu personal.”

Elena luă cartea de vizită, fără a spune ceva. Se uită la el cum se îndepărtează pe uliță, o siluetă familiară, dar totuși departe, aparținând unui alt timp.

Imediat ce Nicolae dispăru, Maria apăru la fața locului.

„Ce poveste!” exclamă ea. „Tot satul discută. Ce vei face acum, Elena?”

Elena privi cartea de vizită pe care o ținea în mână, apoi casa care acum era fără infiltrații și gardul care era din nou drept.

„Nu știu, Maria,” răspunse ea sincer. „Viața e ciudată câteodată. Când crezi că ai înțeles tot, te surprinde din nou.”

Două săptămâni mai târziu, Elena se afla iarăși la fereastră, urmărind primele frunze ale toamnei căzând. În mâna ei era un telefon mobil și cartea de vizită a lui Nicolae. După nopți pline de frământare, formă numărul.

„Alo?” auzi vocea lui, atât de cunoscută.

„Nicolae…” spuse ea, apoi lăsă un moment de pauză, căutându-și cuvintele. „Am o ușă care scârțâie. Și… poate am putea bea un ceai după ce o repari.”

De la celălalt capăt al firului, urma un moment de tăcere, urmat de un răspuns emoționat.

„Voi fi acolo în treizeci de minute, Elena.”

Uneori, destinul urmează căi surprinzătoare. Uneori, un „soț cu ora” poate declanșa redeschiderea unei uși închise de treizeci de ani.

Și uneori, cei care se întorc nu sunt doar umbre din trecut, ci oameni reali, cu regrete autentice și, poate, cu o șansă reală la împăcare.

Dacă v-a plăcut povestea, împărtășiți-vă părerile și comentați despre cum v-a inspirat! Ne-ar face plăcere să auzim de la voi.