În ziua nunții, la Starea Civilă, soacra și-a anunțat „cadoul”, Alina a răspuns cu un zâmbet, iar mirele a apucat-o de mână. Ea s-a uitat la ofițerul de stare civilă, apoi la invitați și a rostit cu voce tare TREI cuvinte, de la care soacra și mirele au albit…

„Ca dar de nuntă, le permit tinerilor căsătoriți să își facă domiciliul la mine!” — a anunțat soacra la Starea Civilă. Am zâmbit politicos: „Mulțumesc, dar eu am propriul meu apartament în centrul orașului!”

Mirele m-a apucat imediat de mână: „Păi acolo s-au mutat deja fratele meu cu soția lui, fac renovări!” M-am uitat la ofițerul de stare civilă, apoi la invitați și am rostit cu voce tare TREI cuvinte, de la care soacra și mirele au ALBIT…

Alina stătea la biroul ei de lucru, acoperit de schițe și mostre de mușchi decorativ, și simțea cum prin vene i se răspândește o fericire pură, aproape copilărească. Peste trei săptămâni urma să se căsătorească cu Andrei, bărbatul alături de care lumea, în sfârșit, căpătase sens. Invitațiile pe hârtie crem, cu inițiale aurii, renovarea perfectă a apartamentului ei din centrul Bucureștiului — totul era exact așa cum visase.

Andrei era atent, grijuliu și îi ghicea dorințele înainte ca ea să le conștientizeze. Se mutase la ea cu o singură valiză, respectându-i limitele: „Este casa ta, Alina. Eu sunt doar un oaspete aici.”

Dar, treptat, ceva s-a schimbat. Au început discuțiile despre fratele lui, Bogdan, care avea probleme cu locuința, iar în sufletul Alinei s-a strecurat o neliniște ușoară. Soacra, doamna Mariana, suna de câteva ori pe zi, dădea indicații și inspecta apartamentul ca pe propriul ei teritoriu.

Vizite neanunțate, cotrobăit prin dulapuri, un set duplicat de chei — granițele se ștergeau treptat. Andrei era mereu de partea mamei sale, spunând: „Vrea doar să ajute.”

Alina simțea cum fericirea ei devine fragilă, ca o pojghiță subțire de gheață. Cu o săptămână înainte de nuntă, încuietoarea apartamentului a fost schimbată, în interior au apărut lucruri străine, iar Andrei a mințit spunând că e o surpriză. Trădarea s-a dezvăluit brusc, ca o floare otrăvitoare înflorită peste noapte.

În ziua nunții, la Starea Civilă, soacra și-a anunțat „cadoul”, Alina a răspuns cu un zâmbet, iar mirele a apucat-o de mână. Ea s-a uitat la ofițerul de stare civilă, apoi la invitați și a rostit cu voce tare TREI cuvinte, de la care soacra și mirele au albit…

„Nu semnez astăzi.”

Timpul s-a oprit. Un murmur confuz a străbătut sala, ca o adiere rece. Unii invitați au râs stânjeniți, crezând că este o glumă. Ofițerul de stare civilă a ridicat privirea din acte, nedumerit. Andrei i-a strâns mâna mai tare, încercând să zâmbească.

— Alina… nu acum, a șoptit el printre dinți.

Dar ea și-a retras mâna cu calm.

— Ba chiar acum.

Doamna Mariana a pălit, iar privirea ei, de obicei autoritară, s-a tulburat.

— Ce înseamnă asta? a întrebat, cu voce tăioasă.

Alina a inspirat adânc. Nu tremura. Nu mai simțea nici frică, nici rușine. Doar o claritate limpede, eliberatoare.

— Înseamnă că nu mă pot căsători cu un bărbat care a decis, împreună cu mama lui, să mă scoată din propria mea casă.

În sală s-a lăsat o liniște densă.

Andrei a încremenit.

— Nu te-am scos din casă… a bâiguit el.

— Încuietoarea schimbată fără știrea mea, lucrurile altora în dulapurile mele, cheile împărțite familiei tale… cum se numește asta?

Câteva mătuși au început să șușotească. O verișoară și-a dus mâna la gură. Prietena cea mai bună a Alinei, Irina, o privea cu lacrimi în ochi și cu o mândrie tăcută.

Doamna Mariana și-a revenit prima.

— Exagerezi. Într-o familie adevărată, bunurile se împart.

— Nu și respectul, a răspuns Alina calm. Acela nu se împarte. Se oferă.

Andrei încerca disperat să recâștige controlul.

— Era doar temporar. Bogdan avea nevoie de ajutor.

— Atunci trebuia să mă întrebi. Nu să mă minți.

Vocea ei era liniștită, dar fiecare cuvânt cădea greu, definitiv.

Ofițerul de stare civilă a tușit ușor.

— Doriți să luați o pauză?

Alina a dat din cap.

— Nu. Decizia este clară.

Andrei a încercat să o prindă din nou de mână.

— Te rog… vorbim acasă.

Ea a făcut un pas înapoi.

— Care acasă?

Cuvintele au lovit ca o ușă trântită.

Pentru prima dată, Andrei nu a avut răspuns.

Doamna Mariana a izbucnit:

— Îți bați joc de familia noastră!

— Nu. Îmi salvez propria viață.

Invitații nu mai șușoteau. Priveau. Ascultau. În aer plutea o tensiune care nu mai putea fi ignorată.

Alina și-a scos încet inelul de logodnă și l-a așezat pe masa ofițerului.

Gestul a părut mai zgomotos decât orice strigăt.

— Îți doresc să găsești o femeie care să accepte să trăiască după regulile mamei tale, Andrei. Eu nu sunt acea femeie.

El o privea ca și cum nu o recunoștea.

— Pentru asta arunci tot?

— Nu arunc nimic. Recuperez ceea ce era al meu: liniștea, demnitatea și dreptul de a decide pentru propria mea viață.

Irina s-a apropiat și i-a pus haina pe umeri. Gest simplu, dar plin de solidaritate.

Un unchi din partea mirelui a mormăit:

— Femeile moderne…

Dar nimeni nu i-a răspuns.

Alina s-a întors spre părinții ei. Tatăl ei avea ochii umezi, dar zâmbea. Mama ei plângea în liniște, nu de rușine, ci de ușurare.

— Ești sigură? a întrebat mama.

— Sunt sigură.

Și, pentru prima dată în ultimele luni, chiar era.

A ieșit din clădire cu pași fermi. Aerul rece de februarie i-a umplut plămânii. Bucureștiul fremăta indiferent, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mașini, claxoane, oameni grăbiți — viața mergea înainte.

Irina a strâns-o în brațe.

— Ai fost incredibilă.

Alina a zâmbit, iar zâmbetul ei nu mai avea nimic fragil.

— Am fost sinceră.

Telefonul îi vibra neîncetat în geantă. Mesaje, apeluri, notificări. Nu voia să vadă nimic.

— Unde mergem? a întrebat Irina.

Alina a privit cerul gri.

— Acasă.

Au ajuns în centrul orașului după-amiază. În fața blocului, două cutii de carton erau așezate lângă intrare. Lucrurile ei.

Portarul a ieșit jenat.

— Domnișoară Alina… mi s-a spus să vi le dau.

Ea a dat din cap, fără să întrebe cine spusese.

A urcat scările cu inima calmă. Când a ajuns la ușă, cheia ei veche nu mai funcționa.

Irina a privit-o îngrijorată.

Alina a scos telefonul, a sunat un lăcătuș și a spus simplu:

— Am nevoie să schimbăm încuietoarea. Acum.

În mai puțin de o oră, ușa era din nou a ei.

Când a intrat, a simțit un miros străin: detergent ieftin, mâncare reîncălzită, aer închis. Pe canapea era o pătură necunoscută. În bucătărie, o oală murdară.

A deschis larg ferestrele.

— Aerisim tot, a spus ea.

Au curățat în liniște. Au strâns obiectele străine în saci. Au șters, au spălat, au redeschis spațiul.

Pe măsură ce lucrurile reveneau la locul lor, Alina simțea că se reconstruiește.

Seara, au comandat mâncare chinezească și au mâncat direct din cutii, stând pe podea.

— Regreți? a întrebat Irina.

Alina s-a gândit o clipă.

— Regret doar că nu am văzut mai devreme.

Telefonul a vibrat din nou. Un mesaj de la Andrei:

„Putem repara. Te rog.”

A privit ecranul lung, apoi l-a închis.

Nu a răspuns.

Zilele următoare au fost un amestec de tăcere și revelații. Unele rude au sunat indignate. Altele au felicitat-o în șoaptă. Colegii au îmbrățișat-o. Clientele au privit-o cu admirație când au aflat.

Doamna Mariana a trimis un mesaj lung despre rușine, familie și sacrificiu.

Alina nu a răspuns.

Într-o dimineață, a ieșit pe balcon cu o cafea fierbinte și a privit orașul. Pentru prima dată, liniștea nu o speria.

Și-a rearanjat atelierul, a acceptat proiecte noi și a început să creeze un perete vegetal uriaș pentru un hotel boutique. Mușchiul decorativ, verde intens, prindea formă sub mâinile ei, viu și calm.

Viața ei nu se prăbușise.

Se eliberase.

Într-o după-amiază, Andrei a apărut la ușa ei. Nu mai părea sigur pe el.

— Putem vorbi?

Alina a rămas în prag.

— Putem.

Au stat la masă ca doi străini care împart o istorie.

— Îmi pare rău, a spus el. Mama a insistat. Eu am crezut că e normal.

— Normal pentru cine?

El nu a răspuns.

— O căsătorie nu înseamnă să aduci o femeie într-un sistem deja stabilit, a spus ea. Înseamnă să construiți împreună unul nou.

Andrei și-a coborât privirea.

— Te-am pierdut.

— Nu. Te-ai pierdut pe tine încercând să fii pe placul tuturor.

Lacrimile i-au apărut în ochi, dar nu a încercat să o convingă.

A plecat liniștit.

Alina a închis ușa fără ezitare.

Primăvara începea să atingă orașul. Mugurii apăreau pe copaci, lumina devenea mai blândă, iar aerul purta promisiunea unui nou început.

Într-o sâmbătă dimineață, Alina a primit cheile oficiale noi ale apartamentului, pe numele ei, cu încuietori moderne și sigure. Le-a privit ca pe un simbol.

Nu al unei uși.

Ci al libertății.

În acea seară, a invitat câțiva prieteni apropiați. Au râs, au povestit, au ascultat muzică și au vorbit despre planuri, nu despre trecut.

La un moment dat, Irina a ridicat un pahar.

— Pentru curaj.

Toți au ciocnit.

Alina a simțit o căldură calmă în piept.

Nu mai era fata care visa la o nuntă perfectă.

Era femeia care își salvase propria viață.

Și, pentru prima dată, viitorul nu mai era un plan.

Era un spațiu deschis.