Și abia atunci a înțeles ce era cu adevărat

— un bebeluș. Un nou-născut. Înfășat într-o pătură albă, cu modele albastre. Ochii lui Andrei s-au mărit, iar sângele i s-a retras din față. Îi venea să arunce laptopul de perete. Însă a rămas nemișcat, cu privirea pironită pe ecran, încercând să înțeleagă ce vede. Cum? De unde? Al cui?

Elena se așeză pe marginea patului, cu bebelușul în brațe, și începu să-i cânte încet. Aceeași voce caldă, blândă, pe care o știa. Îi mângâia fruntea micuțului, îl strângea la piept și îi șoptea:

— Mami e aici, puiul meu… Nu plânge, micuțule, nu mai plânge…

Andrei închise laptopul brusc și rămase cu fruntea în palme. În mintea lui, totul se prăbușea. Trădare? Un copil? O viață paralelă? Cum era posibil? Niciodată nu observase ceva suspect, nimic care să trădeze un alt bărbat în viața Elenei.

Ziua următoare, Andrei s-a întors acasă pe neașteptate. A băgat cheia în ușă încet, fără zgomot. Apartamentul era cufundat în liniște. Doar din dormitor se auzea un murmur slab. A intrat tiptil, inima îi bătea în urechi. Ușa era întredeschisă. Prin crăpătura ei, a zărit-o pe Elena întinsă în pat, dormind cu bebelușul la piept.

— Cine e copilul ăsta?! a tunat el.

Elena s-a trezit speriată, l-a strâns pe copil instinctiv în brațe și a izbucnit în lacrimi.

— Andrei… Nu trebuia să te întorci… încă.

— Nu mai contează. Explică-mi! A cui e? Al cui e copilul ăsta, Elena?!

Ea l-a privit, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji. Nu mai avea unde fugi, nu mai putea ascunde nimic.

— Nu e copilul meu, Andrei. E al sorei mele, Larisa… A murit acum două luni într-un accident de mașină. Nimeni nu știe… Avea doar 26 de ani și nu voia ca părinții noștri să afle că a născut. A vrut să-l crească singură, în secret. L-am luat pe Patrick ca să nu ajungă în plasament. N-am putut să-l las…

Andrei rămase nemișcat. Nu-i venea să creadă. Fiecare cuvânt al Elenei părea scos dintr-un roman dramatic. Era adevărat? Ori era o scuză bine ticluită?

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai ascuns asta?

— Pentru că știam că vei reacționa așa. Te-ai fi opus. Mereu ai fost rațional, rece în fața necunoscutului. Dar eu nu puteam să-l las pe Patrick… Nu puteam, Andrei.

El făcu câțiva pași înapoi și se așeză pe marginea canapelei. Îl privea pe copilul care adormise din nou, liniștit, cu mânuțele strânse sub bărbie.

— Ai idee în ce te-ai băgat? E o responsabilitate uriașă. Și nu suntem pregătiți…

— Tu nu ești. Eu am fost din prima clipă. Chiar și fără tine, aș fi făcut-o oricum.

Acea propoziție l-a lovit ca un pumn în stomac. Femeia pe care o știa, pe care o credea fragilă, calmă și docilă, devenise o leoaică, gata să lupte cu lumea pentru un copil care nici măcar nu era al ei.

Timp de câteva zile, în apartamentul lor a fost liniște. Andrei nu a mai spus nimic. Mergea la birou, venea acasă, mânca, dormea, dar nu schimba niciun cuvânt cu Elena.

Într-o seară, în timp ce se pregătea să iasă pe ușă, a auzit plânsetul copilului. S-a oprit în hol, neștiind ce să facă. Apoi, fără să-și dea seama, s-a întors și a intrat în cameră. Elena încerca să-i dea biberonul, dar Patrick refuza.

— Dă-mi-l mie, a zis Andrei, fără să se uite la ea.

Elena a rămas șocată. I-a întins copilul cu mâinile tremurânde. Andrei l-a luat în brațe și a început să-l legene ușor.

— Hei… gata, puiule… Ești flămând, așa-i? Hai să mâncăm împreună…

Patrick s-a oprit din plâns și a început să bea. Ochii lui mari îl priveau pe Andrei cu o curiozitate liniștită. În acea clipă, ceva s-a rupt în sufletul lui Andrei. Toate frustrările, furia, teama de necunoscut… toate s-au topit în acea privire inocentă.

— E al nostru acum, nu? a spus încet Andrei, fără să se uite la Elena.

— Dacă vrei tu… dacă poți… da, e al nostru.

Timpul a trecut. Patrick a crescut cu dragostea a doi oameni care nu l-au născut, dar l-au iubit din prima clipă ca pe propriul lor copil. Andrei, care odată își petrecea mai mult timp între șantiere și contracte, devenise tatăl grijuliu care îl ducea la grădiniță, care se trezea noaptea să-l aline când avea febră și care se emoționa când îl vedea dormind liniștit în pătuț.

Dar liniștea lor nu avea să dureze. După aproape un an, într-o zi de toamnă târzie, Elena a primit o scrisoare. Fără expeditor. Doar un plic alb, cu adresa scrisă de mână. În interior, o poză. Un bărbat tânăr, cu ochi căprui și un zâmbet cunoscut. Pe spate, o propoziție scrisă clar:

„Patrick este fiul meu. Mă întorc să-l iau.”

Elena a simțit că i se taie respirația. A sunat imediat la Andrei. Când a ajuns acasă, el a citit mesajul, a privit poza și a înțeles.

— Asta e fața tatălui lui adevărat, nu-i așa?

Elena a dat din cap, tremurând.

— Larisa nu i-a spus niciodată că a născut. S-au despărțit înainte să afle. Dar dacă acum știe… dacă are pretenții…

— Atunci trebuie să ne pregătim. Nu lăsăm copilul ăsta să ajungă pe mâini străine. Nu după tot ce am construit. Nu după cât l-am iubit.

Au consultat un avocat. Situația era complicată. Oficial, copilul nu era adoptat. Era în grija Elenei, dar fără acte clare. O simplă cerere în instanță putea schimba totul.

Procesul a început în iarnă. Tatăl biologic, Alex Dumitru, era hotărât. Voia să-și cunoască fiul. Spunea că regretă tot, că vrea să-l ia în Belgia, unde lucra.

La fiecare înfățișare, Andrei își ținea soția de mână și îl privea pe Patrick cum desenează în colțul sălii de așteptare. Nu înțelegea ce se petrece, dar simțea tensiunea din jurul lui.

Avocatul lor a pledat pentru stabilitate, pentru interesul copilului, pentru mediul în care crescuse deja. Expertizele psihologice au arătat că Patrick se simțea atașat de Elena și Andrei, că în ochii lui ei erau părinții.

După trei luni, instanța a decis: copilul va rămâne în grija Elenei și a lui Andrei Popescu, cu drept de vizită pentru tatăl biologic, sub supraveghere, de două ori pe lună.

În ziua deciziei, Andrei a ieșit din tribunal cu Patrick în brațe și Elena lângă el, iar lumea părea că și-a recăpătat sensul. Soarele strălucea timid printre nori, iar în jurul lor, oamenii păreau că trec grăbiți fără să știe că în acel moment, o familie se năștea cu adevărat.

Iar în seara aceea, pentru prima dată după mult timp, Andrei a schimbat el așternuturile. Cu mâinile lui. Cu zâmbetul pe buze. Apoi, și-a îmbrățișat soția și copilul și a șoptit:

— Acum, patul ăsta miroase cu adevărat a acasă.