Ușa de la intrare s-a deschis cu o izbucnire puternică, izbind peretele și făcându-i pe toți cei din sala de așteptare să tresară. Un bărbat înalt, îmbrăcat într-un combinezon murdar de ulei și var, cu cizmele pline de noroi și ochii injectați de oboseală și furie, a intrat cu pași hotărâți.

Era Ion Ionescu, tatăl Marei, venit direct de pe un șantier din marginea orașului. Când și-a văzut fetița plânsă, ghemuită pe un scaun și abia conștientă, privirea i s-a întunecat. A înțeles instant că ceva groaznic se întâmplase.

— Ce naiba se petrece aici? De ce nu e copilul meu pe un pat, cu un medic lângă ea?

Doctorul Munteanu, care tocmai își sorbea tacticos cafeaua, fără nicio grabă, a ridicat sprânceana fără emoție.

— Domnule, fiica dumneavoastră nu are acte, nu are asigurare. Asta nu este o urgență reală. Mai bine mergeți la un centru de permanență, acolo vi se va acorda…

Ion nu l-a lăsat să termine. Cu pași mari, a străbătut camera până l-a înfruntat, față în față. Pumnul lui mare, muncit, s-a încleștat pe marginea tejghelei. Camelia încerca să-l liniștească, dar nu mai era loc de cuvinte.

— Ascultă-mă bine, domnule doctor, pentru că nu o să repet: copilul meu suferă și dacă nu intră în sala de consultații în următoarele 30 de secunde, chemi tu ambulanța pentru tine, căci n-o să mai apuci pensia liniștit.

Dr. Munteanu a râs scurt, cu aroganță.

— Văd că sunteți obișnuit să rezolvați lucrurile cu amenințări. Dar să știți că aici nu suntem în mahala. Eu urmez protocoalele.

Ion a zâmbit strâmb, apoi a scos din buzunarul de la piept o legitimație. Era plastifiată, cu ștampila Prefecturii și sigiliul Consiliului Județean.

— Nici eu nu sunt doar un muncitor din mahala, cum probabil îți place să crezi. Sunt șeful echipei de intervenții de la Direcția Județeană de Infrastructură. Azi dimineață eram în biroul prefectului. Îl sun chiar acum. Vrei să vedem ce spune despre protocoalele tale?

Brusc, culoarea i-a pierit doctorului din obraji. A clipit des, bâlbâind ceva de genul:

— Nu… nu e nevoie să-l implicăm pe domnul prefect. Dacă fetița chiar are nevoie de ajutor, putem s-o consultăm…

Ion s-a apropiat periculos de mult.

— Nu, domnule. Nu o „consultăm”. Acum o iei în brațe, dacă e nevoie, și o duci în sala de tratament. Și o tratezi ca pe copilul tău, că altfel mă ocup eu personal de cariera ta.

Sub privirile tuturor, doctorul a înghițit în sec și, cu o mișcare stângace, a chemat o asistentă.

— Duceți-o pe fetiță în sala 3, imediat! Să-i facem analizele și ecografia abdominală de urgență.

În timp ce Mara era transportată pe un scaun cu rotile, Camelia plângea în tăcere. Ion, cu respirația grea, stătea pe margine, ca o stâncă, urmărind fiecare gest al personalului medical.

Au urmat ore lungi de investigații. Se dovedise că Mara avea o apendicită acută, aflată în fază avansată, aproape de perforație. Dacă ar mai fi întârziat o oră, complicațiile ar fi putut fi fatale. Echipa de gardă, alertată acum de importanța situației, a pregătit sala de operație. Un alt medic chirurg, tânăr, cu ochi serioși și gesturi sigure, a preluat cazul. Nu a întrebat nimic despre acte, asigurări sau etnie. Doar a înclinat din cap și a spus:

— Salvez copii, nu judec oameni.

Operația a fost un succes. După două ore și jumătate, Mara era în salon, adormită, dar în afara oricărui pericol. Camelia îi mângâia părul, iar Ion, cu ochii înlăcrimați, îi ținea mâna mică în palma lui mare și bătătorită.

Când totul părea că s-a liniștit, în spital a apărut directorul medical. O doamnă cu costum elegant, vorbire clară și gesturi precise. Venise pentru o inspecție inopinată, după un apel primit direct de la cabinetul prefectului.

— Vreau să văd raportul pacientului Ionescu Mara. Cine a refuzat internarea inițială?

Asistentele au tăcut. Doctorul Munteanu încerca să se strecoare spre biroul lui, dar Ion l-a oprit dintr-o privire. Directorul medical a ridicat vocea:

— Domnule doctor Munteanu, doriți să-mi explicați personal cum ați decis că o apendicită acută nu e o urgență medicală?

— Nu aveam toate datele la acel moment, pacienta părea stabilă, iar regulamentul…

— Regula numărul unu într-un spital românesc, domnule doctor, este că în fața suferinței nu se cere buletinul. Dacă ați uitat asta, înseamnă că nu mai aveți ce căuta aici. Lăsați ecusonul pe masă și părăsiți spitalul imediat.

A fost o tăcere apăsătoare. Doctorul Munteanu, cu obrajii roșii și fruntea transpirată, și-a scos legitimația și a părăsit secția fără să scoată un cuvânt.

În zilele următoare, presa locală a relatat povestea Marei Ionescu. Ziarele au titrat: „Fetiță romă, salvată în ultima clipă, după ce medicul de gardă a refuzat să o consulte!”.

Oamenii au început să trimită mesaje de sprijin familiei. Un avocat cunoscut s-a oferit să reprezinte cazul în instanță, dacă era nevoie. ONG-urile pentru drepturile copilului au cerut revizuirea procedurilor din spitalele de stat.

Dar cel mai impresionant lucru a fost schimbarea din comunitate. Părinții din cartierul modest în care locuia Mara au început să se mobilizeze. Au creat un grup numit „Fără discriminare la urgențe” și au strâns semnături pentru o petiție adresată Ministerului Sănătății.

Mara, în ciuda durerii prin care a trecut, zâmbea din patul de spital. Fusese tratată, dar și auzită. Iar tatăl ei, omul simplu care mânuia cazmaua și betoniera, devenise, pentru o zi, un erou. Nu pentru că a ridicat tonul, ci pentru că nu a permis ca fiica lui să fie judecată după culoarea pielii sau adresa din buletin.

Înainte să fie externată, medicul tânăr care a operat-o a venit să o vadă. I-a adus o carte de povești și i-a spus zâmbind:

— Data viitoare când vei veni la spital, să fie doar în vizită, bine?

Mara a dat din cap. Ochii ei mari, căprui, erau plini de lumină. Apoi s-a uitat la tatăl ei și a zis încet:

— Tati, vreau să fiu doctoriță. Dar una bună, care nu întreabă niciodată cât ai în portofel.

Ion a înghițit în sec și i-a sărutat fruntea.

— O să fii, fetița mea. O să fii cea mai bună.

Și așa, dintr-o zi gri, a răsărit o poveste care avea să schimbe, măcar puțin, felul în care vedem durerea altora. Pentru că adevărata vindecare începe nu cu o rețetă, ci cu o privire omenească.