Mulți dintre noi, când ajungem la o vârstă înaintată, descoperim că lucrurile care odată păreau simple devin din ce în ce mai dificile. Această poveste pe care doresc să v-o împărtășesc este despre cum dragostea unei mame pentru copiii săi poate fi uneori ignorată de aceștia.

Într-un weekend, când fiica mea m-a vizitat pentru a mă ajuta cu cumpărăturile, am decis să-i pun o întrebare care mă frământa de mult:

— Poate că ar trebui să petrec iarna la tine. Facturile la gaz devin insuportabile, și, sincer, nu mai am energia să tai lemne.

Discuția aceasta m-a făcut să realizez cât de multe s-au schimbat de-a lungul anilor. Răspunsul ei a fost un pic nesigur și vag:

— Mamă, în apartamentul nostru? Când voi avea o casă mai mare, te voi lua fără nici o problemă.

Acest moment m-a lăsat cu un sentiment amar, și nu pot să nu mă gândesc cât de diferit vedeam lucrurile atunci când eram tânără și puternică.

Când aveam doar 26 de ani, toată responsabilitatea căminului cădea pe umerii mei după ce soțul meu a plecat din această lume prea devreme. Aveam doi copii mici care depindeau de mine: un băiețel de 3 ani și o fetiță abia născută.

Să fii mamă singură nu a fost niciodată simplu. Eram gospodină, lucram cu normă întreagă și mă ocupam de grădinărit, toate acestea pentru a le asigura copiilor mei un trai cât mai bun.

Locuiam la țară, unde banii erau întotdeauna o problemă, dar cu toate acestea, nu am renunțat niciodată. Tundeam iarba, adunam fânul și tăiam singură lemnele pentru iarnă, deoarece nu aveam altă opțiune.

Cu timpul, copiii mei au crescut și s-au mutat la oraș pentru a-și căuta un drum. Eu am rămas pe meleagurile cunoscute mie, în gospodăria care mi-a fost alături în toate etapele vieții.

Totuși, chiar și în momentele în care trupul îmi era mai tânăr și mai puternic, am reușit să mențin casa caldă și primitoare.

Nepoții erau fericiți să găsească legume proaspete atunci când ne vizitau și să bea laptele proaspăt de la vacă. Reușeam să pun deoparte o mică parte din pensia mea pentru copiii mei, gândindu-mă mereu la binele lor.

Însă, timpul nu așteaptă pe nimeni, iar odată cu el, am început să simt povara bătrâneții din ce în ce mai tare. Picioroangele devin tot mai slabe, iar iarna este acum cel mai dificil sezon.

În acea după-amiază, m-am simțit curajoasă întrebând-o pe fiica mea dacă ar fi posibil să mă mute la ei pe timp de iarnă. Răspunsul ei, deși politicos, a fost destul de surprinzător și m-a dus cu gândul la perioada în care copiii mei aveau nevoie mereu de ajutorul meu.

Într-o zi, când mi-au cedat picioarele, vecinii mei s-au mobilizat rapid și l-au sunat pe fiul meu, așteptându-se să reacționeze prompt.

Spre dezamăgirea și durerea mea, el le-a răspuns că este mult prea prins cu munca și că soția lui are mama bolnavă, așa că nu poate pleca nicăieri.

Neputând face altceva, am rugat vecinii să o contacteze pe sora mea. Ea a venit în grabă și m-a dus acasă la ea, fiind totodată un adevărat salvator pentru mine. Datorită ei, am reușit să trec peste cea mai dificilă perioadă.

A trecut ceva vreme de la acest eveniment, și până în ziua de azi copiii mei nu mi-au scris nici măcar un rând. În anii în care eram sănătoasă și plină de energie, am fost un sprijin constant pentru ei, însă acum, se pare că am fost uitată într-un colț al amintirilor.

Nu îmi doresc ca altcineva să treacă prin ceea ce simt eu acum. Ce am făcut greșit în educația lor? Cum au ajuns copiii mei să arate atât de multă indiferență față de cea care le-a fost mereu alături?

Apelul meu către voi, cei care citiți aceste rânduri, este să vă amintiți de părinții voștri. Respectați-i și prețuiți-i, căci nimeni pe lumea aceasta nu vă va iubi cu atâta dăruire și sinceritate.

Vă invit să vă împărtășiți gândurile și experiențele în comentarii, și să țineți cont că fiecare dintre noi are nevoie de un sprijin, fie el mare sau mic.