Și atunci logodnica lui a dat năvală în salon, cu fața schimonosită de furie, arătând spre copilul meu și țipând…
— Tu ești nebun?! Asta e o înscenare! Spune-i! Spune-i că nu e copilul tău!

Fata avea obrajii roșii de nervi, rimelul îi curgea pe obraji, iar părul blond platinat era prins neglijent într-un coc ce tremura de la fiecare pas nervos. O recunoșteam. O văzusem odată, cu câteva luni în urmă, în fața cafenelei unde obișnuiam să merg în timpul sarcinii. Atunci râdea și se ținea de mână cu Andrei, în timp ce eu îl priveam din spatele geamului, strângând cana de ceai în palme.

— Afară, am spus, simțind cum adrenalina îmi inundă tot corpul. Ieși afară din salonul ăsta.

— Nu plec nicăieri! a urlat ea. Nu mă lasi tu pe mine acum, Andrei! Nu pentru ea!

Mama s-a apropiat de pătuțul bebelușei, ca un zid protector. Infirmierele au început să cheme paza. Andrei, în schimb, părea complet paralizat.

— Ai știut tot timpul, nu? l-am întrebat, cu glasul tremurând de furie și durere. Ți-a fost mai comod să crezi minciunile decât să dai un telefon. Să mă întrebi cum sunt. Să întrebi… cum e copilul tău.

Femeia a început să râdă isteric.
— Nu e copilul lui! Nu poate fi! Am fost cu el dinainte să divorțeze!

— Atunci să facem un test ADN, am spus rece. Dacă tot sunteți așa siguri. Dar până atunci… AFARĂ.

În acel moment, portarul și o asistentă mai robustă au apărut în ușă. Cu greu, au reușit s-o convingă să iasă, plângând și amenințând că-l dă în judecată pe Andrei, pe mine, pe spital și, probabil, și pe Dumnezeu.

După ce s-a închis ușa în urma ei, s-a lăsat o liniște apăsătoare.

— Îmi pare rău, a zis Andrei, în cele din urmă. Am fost orb.

L-am privit în tăcere. Mă durea în piept. Mă durea și în suflet.

— Nu-mi mai pare rău pentru tine, Andrei. Acum îmi pare rău pentru mine. Că te-am iubit atât de mult încât mi-a fost frică să accept că ai devenit un străin.

— Nu sunt străinul acela, a spus, apropiindu-se. Am fost prost, da. Am fugit de responsabilitate. Dar când am văzut-o… m-a lovit ca un tren.

Fetița mea s-a foit ușor în pătuț. Ochii ei căprui s-au deschis și m-au privit cu o blândețe care m-a rupt în două. Andrei s-a aplecat și a luat-o, cu o grijă pe care nu i-o cunoșteam.

— O cheamă Ana-Maria, i-am zis. După bunica mea.

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— E cel mai frumos nume pe care l-am auzit vreodată.

Am închis ochii o clipă. Nu puteam să neg că imaginea era emoționantă. Dar era prea târziu?

În zilele care au urmat, Andrei a venit zilnic la spital. A adus scutece, lapte praf, chiar și un iepuraș de pluș. Îi vorbea Anei ca și cum n-ar fi pierdut niciodată nicio zi din viața ei.

Dar eu nu uitasem.

Într-o după-amiază, când eram acasă, cu bebelușa în brațe și mama în bucătărie, a sunat din nou la ușă. Era Andrei, cu o geantă mare și o privire hotărâtă.

— Am făcut testul ADN, a spus. Am vrut să fiu sigur că nu mai există niciun dubiu, nici pentru mine, nici pentru tine. E copilul meu.

— Am știut asta din prima zi, i-am spus.

A oftat.
— M-am mutat din apartamentul în care stăteam cu Irina. Am anulat nunta. Și… am cerut ajutor de la un psiholog.

L-am privit surprinsă.

— Vreau să fiu tatăl de care Ana are nevoie. Și dacă o să-mi permiți, vreau să fiu bărbatul pe care îl meriți. Nu cer nimic acum. Doar… lasă-mă să fiu aici.

A stat pe prag, cu ochii plecați, tremurând ușor, ca un copil prins cu minciuna.

— N-o să pot uita, Andrei. Dar poate… poate o să învăț să te iert. Pentru ea.

El a zâmbit pentru prima dată cu sinceritate.

Lunile au trecut. Ana a crescut, iar Andrei a fost acolo la fiecare vaccin, fiecare răceală, fiecare prim zâmbet. Învăța să schimbe scutece, să cânte cântecele de leagăn, chiar și să gătească.

Eu? Am început terapia. M-am regăsit. Mi-am reluat pasiunile, munca și viața. Și da, uneori, când Andrei rămânea seara mai mult decât era cazul, când mă ajuta să adorm Ana, când îmi spunea „Noapte bună” la ușă și rămânea o clipă în plus…

…mă întrebam dacă totul se putea rescrie.

Într-o seară de primăvară, în parc, când Ana a făcut primii pași între noi, de la mine la el, am știut că se întâmplă ceva.

— Ai văzut? a zis el, cu vocea tremurândă. A ales să meargă către amândoi.

— A ales să aibă o familie, am zis eu.

S-a apropiat.
— Te pot invita la o cafea? Nu ca fost soț. Ci ca tatăl copilului tău. Ca bărbatul care n-a știut atunci, dar care știe acum ce contează cu adevărat.

Am zâmbit.
— Dacă promiți că de data asta nu fugi…

— N-am de gând să mai fug vreodată.

A fost o cafea. Apoi un film. Apoi o ieșire în oraș, o excursie la munte, un Crăciun în trei. Nu ne-am grăbit.

Ne-am reîndrăgostit încet.

Și într-o zi, la exact doi ani de la nașterea Anei, Andrei m-a dus în parc, la leagăne. Ana dormea în cărucior. El s-a așezat lângă mine pe bancă.

— Știu că n-o să fie ușor să mă ierți complet. Dar dacă mă lași, vreau să petrec restul vieții mele dovedindu-ți că merit o a doua șansă.

A scos din buzunar un inel. Simbolic, simplu, dar cu acel luciu al sincerității.

— Vrei să fii din nou soția mea?

Lacrimile mi-au umplut ochii. Nu de tristețe. De speranță. De iubire renăscută.

— Da, Andrei. Dar de data asta, promite că nu te mai lași orbit de nimeni. Că suntem o echipă.

— Noi trei, a zis el, luându-mă de mână. Mereu.

Și așa, în inima unei ierni care părea că nu se mai sfârșește, iubirea noastră s-a reaprins. Nu ca la început. Ci mai puternică, mai matură, mai ancorată în viața reală.

Pentru că uneori, sfârșiturile sunt doar începuturi cu alt nume.