După ce a găsit două fetițe gemene în sălbăticie, Ilie le-a lăsat în grija soției sale paralizate și a plecat. Dar când s-a întors dimineața, A ÎNGEȚAT…

Ilie iubea natura. Nu putea trece pe lângă pădure fără să adune mizeria lăsată de alții. Era sfârșit de august, iar serile deveniseră reci. Soarele apunea la orizont, iar aerul era umed și greu.

Ilie privi dincolo de gard și văzu, din nou, o grămadă de hârtii, sticle și alte resturi.

— Ce oameni sunt ăștia? Nu pot să ducă gunoiul la un coș?

S-a apropiat și a observat că dulciurile aruncate fuseseră sfâșiate de câinii din zonă. A scos o pungă din buzunar — avea mereu una la el, pregătit pentru orice — și a început să adune gunoaiele.

Fără să-și dea seama, a pătruns mai adânc în pădure, încercând să curețe tot. Se înserase deja când a auzit un scâncet slab.

Un copil?

Uitându-se în jur, a zărit ceva neașteptat pe trunchiul căzut al unui copac. Două fetițe stăteau ghemuite, tremurând de frig.

Purtau doar rochițe subțiri, cu bretele. Plângeau.

Ilie s-a apropiat. Erau gemene, identice ca două picături de apă.

— V-ați rătăcit? a întrebat el cu blândețe.

Fetițele au dat din cap.

— Eu sunt Ilie. Nu vă speriați. Am fost pădurar aici, în zonă.

Le-a învelit cu haina lui groasă și le-a dus acasă. Când au ajuns, le-a așezat la masă și le-a dat ceai fierbinte.

„Le las să doarmă aici peste noapte,” a gândit. „Iar între timp, mă duc să termin ce mai aveam de făcut…”

Fetițele s-au privit curioase.

— Hai să vedem cine e doamna, a șoptit una.

— Dar domnul a zis să nu…

— Ne uităm doar puțin. Nu atingem nimic.

Așa sunt gemenele. Una propune, cealaltă e de acord.

Așa erau și Elena și Irina. Irina era liniștită și ascultătoare. Elena era mereu în căutare de aventură.

Fetițele au deschis ușa camerei. Pe pat, stătea o femeie…

Camera era luminată slab de o lampă de noptieră, iar femeia stătea întinsă, cu spatele spre ușă. Fetițele au pășit încet înăuntru, curiozitatea învingând teama. Elena, mai curajoasă, a făcut un pas în față.

— Crezi că e o vrăjitoare? a șoptit Irina.

— Nu știu… dar e ciudat cum stă așa, nemișcată…

Și brusc, femeia s-a întors spre ele. Avea ochii deschiși. Dar ceva era în neregulă. Nu clipea.

Fetițele au țipat. Ușa s-a izbit de perete în timp ce au fugit din cameră.

Chiar atunci, Ilie a intrat în casă. Se întorsese mai devreme, gândindu-se la fetițe. Când le-a văzut palide și speriate, a scăpat plasa din mână.

— Ce s-a întâmplat?

— Ea… s-a mișcat… dar nu clipea! a strigat Irina.

Fața lui Ilie s-a albit. A fugit în cameră, iar ce a văzut l-a lăsat fără aer.

Soția lui… paralizată de ani… stătea sprijinită într-un cot, privind fix spre el. Lacrimi îi luceau în ochi. Buzele îi tremurau.

— I-L-I-E…

N-a putut spune nimic mai mult. S-a prăbușit pe pernă, plângând.

Pentru prima dată în aproape șapte ani, reușise să-și miște trupul. Și pentru prima dată de când era paralizată, simțea din nou viața curgând prin ea.

Fetițele au pășit încet mai aproape, privind în tăcere, cu uimire. Ceva… ceva în prezența lor trezise în femeie o forță adormită de mult.

Ilie s-a așezat lângă ea, i-a luat mâna și i-a sărutat-o.

— Te-ai întors la mine…

Și în acea liniște sfântă, au rămas toți acolo. O familie stranie, adunată de un eveniment neobișnuit, dar legată de ceva mai profund decât înțelegerea omenească.

Pentru că uneori, în cele mai neașteptate momente, viața îți dă înapoi exact ce credeai că ai pierdut pentru totdeauna.

Lumina dimineții a umplut casa cu o căldură aurie, iar Ilie a ezitat înainte să iasă din nou. Inima îi era grea de emoții pe care nu știa cum să le exprime.

Când a pășit afară, a zărit mișcare lângă poartă. Un bărbat și o femeie, zăpăciți și epuizați, scoteau ochii după ceva. Când l-au văzut, au alergat spre el.

— Ați văzut două fetițe?

Respirația i s-a tăiat. S-a uitat înapoi, spre casă, unde Elena și Irina trăgeau cu ochiul de după perdea.

— Sunteți părinții lor? a întrebat el cu prudență.

Femeia a dat din cap, cu lacrimi în ochi.

— Le căutăm de azi-noapte. S-au pierdut în pădure când am fost cu cortul. Am crezut… am crezut că nu le mai găsim niciodată.

Ilie a înghițit în sec. Se atașase de ele într-un timp atât de scurt. Dar știa că locul lor era lângă părinți.

— Sunt bine, a spus cu blândețe. — Intrați.

Elena și Irina au ezitat o clipă, dar când au văzut lacrimile mamei, au fugit în brațele ei. Tatăl le-a ridicat pe amândouă, strângându-le tare.

— Mulțumim, a spus bărbatul, cu vocea tremurând. — Mulțumim că le-ați salvat.

Ilie a dat din cap, cu inima plină. Când familia a plecat, s-a întors în casă — unde soția lui, cu o nouă lumină în privire, se chinuia din nou să se ridice.

— Cred… cred că pot să fac asta, a șoptit ea.

Ilie a zâmbit, simțind cum i se umple pieptul de speranță.

Pentru că uneori, miracolele nu vin ca trăsnete. Uneori, ele apar sub forma a două fetițe pierdute care îți amintesc că și cea mai lungă noapte poate fi luminată din nou.

Dacă povestea asta ți-a atins sufletul, nu uita să o împărtășești cu cineva care are nevoie de puțină speranță astăzi.