— Tată, pregătește-te. Într-o oră ajungem — vreo douăzeci de oameni, toată familia Anei. — a spus el direct, fără niciun „bună ziua” sau vreo ezitare. — Trebuie să-i cazezi pe toți, să ai mâncare, să fie totul gata. Stăm doar două săptămâni.

Parcă s-a cutremurat pământul. Inima mi-a luat-o razna și, pentru o clipă, m-am gândit că n-o să rezist. Am ascultat totul, n-am zis nimic și am început să plănuiesc cum să le dau o lecție. De afară s-au auzit motoare. M-am uitat pe geam și am încremenit. Trei mașini. Portbagajele se deschid.

Oameni coboară, râd, trag după ei genți, lăzi frigorifice. Copiii țipă, aleargă, adulții se comportă de parcă au venit la vila de protocol. Când au ajuns cu toții, îi aștepta o SURPRIZĂ pe care n-o vor uita prea curând am ieșit din casă cu o figură senină, dar cu o sclipire jucăușă în ochi.

Rareș venea spre mine cu Ana de mână, zâmbind larg, iar în spatele lor se revărsau neamurile — veri, unchi, mătuși, bunici din partea Anei, un zumzet de voci și râsete de parcă începea o nuntă la cort. Ana s-a apropiat și m-a pupat pe obraz, de parcă totul i se cuvenea.

— Ce frumos e aici, domnule! — a spus o verișoară rotunjoară. — Și aerul! Ah, o să fie cele mai relaxante două săptămâni!

Le-am zâmbit larg.

— Mă bucur că vă place. Sper să nu fiți pretențioși. Casa e mică, rustică, nu prea sunt condiții de hotel. Dar… o să vă descurcați.

Rareș s-a încruntat puțin.

— Tată, doar să fie paturi și apă caldă. Restul ne descurcăm noi.

— Ah, apă caldă… — am zis eu, prefăcându-mă că-mi amintesc ceva. — Din păcate, nu prea e. Am o butelie mică și un boiler de 10 litri. Dacă vreți să faceți duș, va trebui să așteptați vreo oră între rânduri.

Privirile lor s-au schimbat puțin, dar n-au zis nimic. Apoi le-am arătat „cazarea”.

Le-am condus către o anexă din spatele casei — o fostă magazie pe care o aruncasem într-o doară cu câteva saltele vechi, fără lenjerii, fără perne, doar cu niște pături răvășite.

— Aici e spațiul vostru. Patru saltele, un singur bec și o sobă cu lemne.

O mătușă s-a împiedicat în prag și a zis indignată:

— Dar nu încăpem toți aici!

— Păi… nu prea era gândită casa pentru armate. — am zis zâmbind — Eu mi-am luat căsuță pentru pensie, nu pentru tabere școlare.

Rareș s-a înroșit. Ana s-a tras puțin deoparte, parcă încercând să înțeleagă dacă glumesc.

— Hai, lasă, tată. Nu fi răutăcios. Facem cumva, punem corturi, ne adaptăm.

— Ah, perfect, am trei corturi în pod. Dacă mai vreți, e o pășune în spate unde puteți instala și un hamac. Sau, dacă vă grăbiți, vă pot arăta pârâul pentru duș. Apa e cam rece, dar întărește imunitatea.

Începuseră deja să se foiască. Copiii se plângeau de țânțari, un unchi voinic bombănea că „așa primire n-a mai văzut”. Ana a venit la mine cu un zâmbet chinuit:

— Tată, poate le dăm măcar camera din față?

— Care? Aia cu fotoliul meu? Nu cred. Acolo stă pisica.

— Ai pisică? — a întrebat un copil.

— Trei. Una fată, două băieți. Și sunt sensibili la zgomot. Dacă le speriați, pleacă și nu se mai întorc.

Rareș m-a tras deoparte.

— Tată, ești serios? Ce-i cu atitudinea asta? Noi venim o dată la câțiva ani și…

— Și presupuneți că trebuie să vă pun casa pe tavă? Fără să întrebați? Fără să întrebați măcar dacă am unde să vă țin? Mă suni cu o oră înainte și-mi spui că vin douăzeci de persoane? Crezi că trăiesc în castelul Peleș?

S-a uitat lung la mine. N-a spus nimic. Ana părea jenată. O parte din neamuri deja începeau să-și scoată telefoanele, probabil căutând pensiuni.

Atunci am scos „surpriza” cea mare.

— Și acum, dragii mei, partea cea mai interesantă: mâncarea! — am strigat vesel.

Toți s-au luminat.

— Ce-a pregătit tata? — l-am auzit pe Rareș întrebând.

Am scos două tăvi din portbagajul Daciei mele. Pe una era o pâine veche, tăiată în felii groase, iar pe cealaltă câteva roșii stafidite și o cutie de sardine.

— Festin! — am zis. — Pentru musafiri speciali.

S-a lăsat o liniște adâncă. Cineva a râgâit de foame. Un copil a plâns.

— Glumești, nu? — a zis un văr.

— Deloc. Eu sunt pensionar. Cu greu mi-am permis căsuța asta. Nu am buget pentru tabere familiale.

Rareș părea că începe să înțeleagă. A oftat și s-a întors spre Ana.

— Hai să mergem la pensiunea din deal. E clar că tata nu ne vrea aici.

— Nu-i vorba că nu vă vreau. Dar dacă voiați să vă simțiți ca în vacanță, trebuia să vă pregătiți ca pentru o vacanță. Nu să transformați casa cuiva într-un complex turistic.

Au plecat, rând pe rând. Unii mai mormăiau, alții dădeau din cap cu rușine. Până seara, în curte nu mai rămăseseră decât frunzele care foșneau în vânt și eu, singur, dar cu inima ușoară.

În noaptea aceea am dormit liniștit, în fotoliul meu din camera cu ferestre spre câmp. În zori, m-am trezit cu un miros de cafea. Am tresărit. Am ieșit în bucătărie și l-am văzut pe Rareș.

— Bună dimineața, tată. Am venit singur.

— Ce s-a întâmplat?

— Am avut nevoie de o palmă ca să-mi dau seama cât de egoist am fost. Ai dreptate. Casa asta e a ta. Și meriți liniștea. N-am întrebat, n-am întrebat niciodată ce simți. Am presupus că tu ești mereu acolo.

Am simțit cum mi se umezește iar privirea.

— Mulțumesc, Rareș.

— Dacă mă lași, vreau să te ajut să plantezi meri. Ana a plecat la oraș. Eu… am nevoie de o pauză. Poate aici învăț ce înseamnă, cu adevărat, acasă.

În acea zi, am lucrat împreună. Am săpat gropi, am pus pomi, am vorbit despre copilărie, despre mama lui, despre alegeri, despre tăceri. Și, pentru prima oară, am simțit că nu doar casa e a mea. Ci și liniștea care venea o dată cu iertarea.

Pentru că, uneori, lecțiile cele mai grele nu se spun. Se trăiesc.