După ce m-am târât până acasă de la chimioterapie, mi-am prins soțul sărutându-se cu altă femeie — iar la doar 24 de ore după aceea, mă implora să-l primesc înapoi.

Când am ajuns pe prispă, eram deja epuizată. Trei ședințe de chimioterapie îmi secătuaseră tot ce aveam. Brățara de spital îmi atingea încheietura, amintindu-mi de lupta pe care nu o alesesem, dar pe care o duceam zi de zi.

În dimineața aceea, Andrei îmi ținuse mâna și îmi șoptise: „Nu-ți face griji. Tu vindecă-te. Eu o să am grijă de tot.”

După cinci ani împreună, l-am crezut fără să clipesc.

O greșeală care avea să mă coste totul.

Ușa de la intrare s-a deschis prea ușor. Andrei nu o lăsa niciodată descuiată. Înăuntru, se auzea muzică în surdină — genul de melodii pe care dansasem cândva în bucătărie, desculți și râzând.

Pentru o clipă, mi-am imaginat că îmi pregătise ceva special.

Apoi realitatea m-a izbit.

Acolo era — Andrei — lipit de altă femeie pe canapeaua noastră. Erau îmbrăcați, dar încolăciți unul în altul, sărutându-se cu o pasiune pe care nu o mai simțisem de la el de luni de zile.

„Andrei… Doamne…” Vocea mi s-a sfărâmat.

S-a uitat la mine încet. Nu vinovat. Nu surprins. Doar enervat.

„Credeam că mai stai la spital.” S-a desprins de ea fără nicio grabă. „Dar dacă ai venit, hai să terminăm. Ai o oră să-ți faci bagajele și să pleci.”

Respirația mi-a înțepat pieptul. „Ce? Ai spus că o să fii alături de mine. Ai promis.”

„M-am săturat să fiu îngrijitorul cuiva bolnav. N-am luat de soție o pacientă — am luat un partener. Și nu-mi pierd viața cu cineva care abia se mai ține pe picioare.”

Femeia de lângă el a chicotit ușor.

„Așa-i, Ioana?” a spus el, oferindu-i un zâmbet pe care nu-l mai văzusem la el de o veșnicie.

Ioana. Fusese în casa mea, bucurându-se de puțina atenție pe care Andrei o mai avea de oferit altcuiva.

„Ai perfectă dreptate,” a adăugat ea. „Unele femei pur și simplu nu pricep aluzia.”

Pieptul mi s-a strâns, dar sub durere s-a trezit ceva ascuțit — o furie pe care nu știam că o port.

„O oră, Victoria,” m-a avertizat Andrei, uitându-se la ceas. „Hai să nu facem tărăboi.”

Mi-am împachetat lucrurile în liniște — haine, amintiri, moștenirile bunicii mele. Se simțeau ca niște greutăți care mă apăsau.

Mă privea cu un aer de superioritate. „Și să nu te aștepți la vreun leu la divorț. Casa? A mea. Economiile? Ale mele. Trebuia să gândești mai bine înainte să te îmbolnăvești.”

Am ridicat trollerul, l-am privit în ochi și am forțat un zâmbet calm.

„O să vedem noi, Andrei.”

O umbră de nedumerire i-a trecut pe față. „Ce vrei să spui cu asta?”

L-am lăsat fără răspuns. Mi-am întors privirea spre Ioana, care își verifica rujul în ecranul telefonului. Am ieșit și am închis ușa cu o blândețe care cred că l-a speriat mai mult decât dacă aș fi trântit-o.

Pe scările din fața blocului, aerul rece de februarie m-a lovit ca o palmă. Mi-am strâns haina peste corpul slăbit și am ridicat telefonul. Am sunat-o pe sora mea, Elena.

„Vin la tine,” i-am spus simplu.

„Ce s-a întâmplat? Ai terminat ședința? Ești bine?”

„Nu,” am șoptit. „Dar o să fiu.”

Elena a venit după mine în mai puțin de zece minute. M-a cuprins fără să pună întrebări. Mirosea a detergent de rufe și a liniște — ceva ce uitasem că există.

„La mine stai cât vrei,” mi-a zis. „Nu trebuie să explici nimic acum.”

Când am ajuns la ea acasă, m-am prăbușit pe canapea. Corpul meu tremura, fie de boală, fie de trădare. Poate de amândouă.

„Elena… m-a dat afară.” Cuvintele au ieșit zdrobite.

„Cum adică te-a dat afară? Omul ăla e nebun?” A început să se plimbe prin cameră, nervoasă. „Ai martori?”

„Ioana. O femeie. Era cu ea…” M-am oprit, pentru că gândurile mi se amestecau. „Și mi-a spus că nu primesc nimic.”

Elena s-a oprit brusc. „Stai un pic. Casa e pe numele lui?”

„Da. O moștenise de la ai lui.”

„Dar modernizările? Renovările? Mobila? Ratele la mașina pe care o plăteai tu, deși e pe numele lui?” Vocea ei a devenit tăioasă. „Știi că legea nu e chiar cum crede el.”

Am oftat greu. Nu aveam putere de luptă. Dar poate că aveam dreptate. Și poate că dreptatea, uneori, vine însoțită de oameni potriviți.

Două zile mai târziu, m-am trezit cu telefonul plin de apeluri pierdute. Toate de la Andrei.

Nu am răspuns. Nici nu aveam de gând.

La prânz, însă, a venit personal. A sunat insistent la ușa Elenei. Ea a deschis, iar când l-a văzut, a făcut un pas înapoi, surprinsă de cât de… devastat arăta.

„Am nevoie să vorbesc cu ea,” a zis el.

„Nu cred că ea are nevoie să vorbească cu tine,” i-a răspuns Elena, calmă.

Atunci i-am auzit vocea. Înspăimântată. Mult prea diferită de bărbatul sigur pe el din casa noastră.

„Vica… te rog… lasă-mă să explic.”

Am ieșit în hol, sprijinită de perete. Era slab, palid, cu ochii roșii și umerii căzuți.

„Ai zis că avem o oră,” i-am spus rece. „Ai folosit-o?”

„A plecat,” a zis el imediat. „Ioana. Nu mai e. S-a speriat.” A înghițit în sec. „Am făcut o prostie. O prostie enormă. Te rog, doar ascultă-mă.”

„Nu am de ce.” Am vrut să închid ușa, dar palma lui a oprit-o.

„Am primit rezultatele mele medicale,” a șoptit.

Mi s-a oprit respirația.

„Ce rezultate?”

Și-a dat ochii în jos. „Am o problemă cardiacă. Serioasă. Nu e ceva contagios sau transmisibil, doar… e ceva genetic. Trebuie operație. Urgentă.”

Pentru o clipă, am simțit cum un val de compasiune vrea să se ridice în mine. Dar apoi mi-am adus aminte. De canapea. De buzele lor. De felul în care m-a alungat în timp ce eu mă luptam să rămân în viață.

„Și ce vrei de la mine?” am spus sec.

„Nu vreau să mor singur.”

Am închis ochii. Doamne… Dacă mi-ar fi spus asta cu două săptămâni înainte, mi-aș fi vândut sufletul să-l salvez. Dar omul care stătea în fața mea era același care mă aruncase afară ca pe un gunoi.

„Nu e treaba mea,” i-am spus.

„Ba da,” a ridicat vocea el. „Ești soția mea!”

„Ai uitat asta când ai adus-o în casa noastră.”

A urmat un moment de tăcere grea. Atât de grea încât simțeam că mă afund în ea.

„Te rog,” a murmurat. „Vica, te implor.”

„Nu,” i-am răspuns. „Alege-ți altă victimă.”

A plecat șchiopătând sufletește. Iar eu m-am simțit pentru prima oară liberă.

În zilele următoare, m-am ocupat de actele pentru divorț. Avocata Elenei, o femeie micuță, dar incredibil de hotărâtă, mi-a explicat fiecare pas. Am descoperit că jumătate din bunurile cumpărate în timpul căsătoriei puteau fi cerute. Că renovările plătite de mine valorau bani reali. Că munca mea într-o relație nu fusese invizibilă în ochii legii.

În ziua procesului, Andrei a venit palid, cuprins de anxietate. Avea aceeași expresie ca atunci când îi dispăruse un salariu întreg la păcănele acum câțiva ani. Frică. Disperare.

Judecătoarea a privit actele. A ascultat argumentele. A privit inclusiv mesajele lui în care mă amenința că nu primesc nimic.

Verdictul a venit calm, sec, fără urmă de îndoială:

„Reclamanta are dreptul la jumătate din bunurile comune, plus compensații pentru contribuția financiară în renovarea locuinței.”

Andrei a rămas mut. Eu am inspirat adânc. Liniștea aceea interioară… o simțeam pentru prima dată în luni.

După proces, m-a ajuns din urmă în parcare.

„N-ai idee ce faci. Mă omori cu zile.”

„Nu eu ți-am făcut asta, Andrei,” i-am spus. „Tu ți-ai făcut-o.”

Și atunci s-a întâmplat ceva ce n-aș fi crezut vreodată: a căzut în genunchi.

„Nu mă lăsa singur. Te rog. Fără tine… nu pot.”

Am simțit din nou acel impuls de milă. Dar era doar un reflex vechi. Unul care murise odată cu ultimul sărut care nu-mi fusese adresat mie.

„Ai avut de ales,” i-am zis încet. „Și n-ai ales bine.”

Am plecat. Nu m-am uitat înapoi. Nu mai era al meu. Și nici nu-mi doream să fie.

Trei luni mai târziu, boala mea a intrat în remisie. Doctorii spuneau că răspund incredibil de bine la tratament. Că am șanse reale. Că o să trăiesc.

Am început să ies mai des. Am început să simt din nou gustul cafelei. M-am întors la desen, hobby-ul meu uitat. Am cunoscut oameni noi. Nu bărbați. Doar oameni. Suflete curate.

Într-o zi, un plic a venit pe numele meu. Nu l-am recunoscut. Era de la mama lui Andrei. L-am desfăcut cu o emoție ciudată.

„Victoria, îmi pare rău pentru tot ce ai îndurat. Andrei e încă la spital. Operația a fost amânată… din lipsă de posibilități. Nu îți cer nimic. Doar voiam să știi.”

M-am așezat. Am citit de două ori. Poate de trei ori. Apoi am închis ochii.

Și știu că ar trebui să mă simt vinovată, dar n-am simțit nimic altceva decât… final.

În aceeași seară, am aprins o lumânare. Nu pentru Andrei. Pentru mine. Pentru femeia care fusesem. Pentru cea care devenisem.

Viața mea încă era grea. Boala încă îmi umbrea zilele. Dar nu mai eram singură în întuneric. Mă aveam pe mine. Și asta, pentru prima dată, era suficient.

Deznodământul nu a fost spectaculos. Nu a fost un film. Nu m-am întors la el și nici nu l-am salvat. Dar m-am salvat pe mine.

Și asta, în cele din urmă, a fost cea mai importantă victorie.