Nu-mi simțeam picioarele când am coborât din microbuzul care m-a adus în centrul satului meu. După doi ani de șantiere prin Germania, în care nopțile mi le petreceam în containere și mesele principale erau din pachete, mă întorceam acasă cu buzunarele pline, însă cu inima grea de dor.

Trag după mine un geamantan vechi, legat cu sfoară ca să nu se desfacă, pornind pe uliță spre casa la care am muncit din greu înainte să plec.

Pe drum, unii dintre vecini mă salutau din pragul porții, în timp ce alții întorceau privirea. Mi s-a părut curios, așa că am pus asta pe seama oboselii de pe drum. Am decis să trec mai întâi pe la bodega satului, să iau o sticlă de palincă pentru seara de revedere cu soția mea, Marina.

La intrare, cârciumarul Marin parcă încremenise cu paharul în mână.

„Costine, te-ai întors?” m-a întrebat, măsurându-mă din cap până-n picioare.

„Da, de tot,” am răspuns mândru. „Am reușit să strâng destul cât să termin casa și să-mi cumpăr un tractor.”

Marin a lăsat paharul jos și a oftat adânc.

„Stai jos, băiatu’. Trebuie să-ți spun ceva important.”

S-a așezat în fața mea și ne-a umplut amândurora câte un pahar de țuică.

„Marina ta… nu te mai așteaptă de vreo șase luni. E cu Gelu, vărul tău.”

M-am simțit ca și cum podeaua tocmai se prăbușise sub mine. În toate convorbirile noastre prin video, în toate mesajele schimbate, niciun semn nu m-a făcut să bănuiesc ceva. Zâmbea, făcea planuri, îmi vorbea despre cât de mult mă așteaptă.

„Glumești!” am îngăimat.

„Tot satul știe, Costine. Vin împreună aici de câteva luni. Stă la el acum. Ea merge la casa ta doar când știe că o suni tu.”

Am dat paharul pe gât, simțind cum țuica mă arde pe dinăuntru, dar nu suficient cât să dizolve gheața care mi-a cuprins sufletul.

„De ce n-a avut curaj să-mi spună? De ce m-a lăsat să trimit bani și să visez la ziua în care mă întorc?”

„Banii, Costine,” a șoptit Marin cu tristețe. „Ai tot trimis acasă în fiecare lună. E greu să renunți la ceva gratuit.”

Cine a crescut la țară știe că veștile, fie ele bune sau rele, călătoresc întotdeauna prin intermediul oamenilor. Ei aleg când și cum să le transmită mai departe.

Am mai luat un pahar, apoi încă unul. Cu fiecare înghițitură, am realizat cât de naiv am fost. Semnele erau acolo – apelurile noastre deveniseră scurte, uneori părea grăbită, adesea pleca din cameră când vorbeam.

„Ce ai de gând să faci acum?” m-a întrebat Marin cu o privire îngrijorată.

„Mă duc acasă. Vreau să înfrunt adevărul cu ochii mei.”

Casa socrilor, unde stăteam cu Marina, era chiar la capătul drumului. Curtea era îngrijită, așa cum tatăl soției mele obișnuia să o păstreze la fiecare vizită.

Inima îmi bătea cu putere când am pășit pe poartă. Socrul meu, care repara gardul din spate, s-a oprit și a privit în jos când m-a văzut. Ochii lui mi-au confirmat tot ceea ce auzisem la cârciumă. Am intrat în casă cu inima tremurândă. Pe comoda din hol, fotografii noi cu Marina și Gelu – vărul meu care venea adesea în vizită înainte de plecarea mea.

M-am prăbușit pe un scaun, privindu-mi amintirile ce păreau acum un monument al trădării.

Seara, când m-am dus la mama, bătrâna m-a întâmpinat fără să pună întrebări, parcă știa ce se întâmplase. Mi-a pregătit vechea mea cameră și m-a lăsat să-mi înghit amărăciunea în tăcere.

În zilele noastre, când toată lumea poate comunica prin telefoane și internet, nimeni nu te pregătește pentru cum să afli că ai fost trădat într-un sat care a păstrat tăcerea.

A doua zi, Marina a apărut la poartă. Stătea cu mâinile împreunate, căutându-și cuvintele în pământ.

„Am auzit că te-ai întors,” mi-a spus încet.

„Ai auzit? Ar fi trebuit să te intereseze mai mult asta, fiindcă suntem căsătoriți.”

„Costin, ar trebui să vorbim.”

„Acum vrei să vorbim? După ce tot satul știe că locuiești cu vărul meu de luni de zile? După ce m-ai lăsat să trimit bani pentru o casă în care dormeai cu altul?”

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

„N-am vrut să ajungem aici. La început, a venit doar să mă ajute. Apoi…”

„Apoi ți-ai amintit că ai un soț care muncește ca un sclav pentru noi.”

A urmat o tăcere apăsătoare, neașteptată.

„Banii sunt la bancă,” a spus ea, cu glas stins. „N-am cheltuit nimic din ce-ai trimis pentru casă.”

Am râs amar.

„Ține-i. E plata pentru… serviciile oferite.”

În zilele ce au urmat, am rămas la casa mamei. N-am luat nici măcar hainele de la socri. Nu puteam să mă întorc acolo, unde fiecare colț îmi amintea de trădare.

Mama mă mângâia pe cap ca în copilărie. „Rămâi aici, Costine. Casa asta e și a ta. Aici nimeni nu te judecă.” Dar nu puteam să scap de sentimentul că mă sufoc în satul unde toți cunosc povestea durerii mele.

În dimineața plecării, satul părea ciudat de liniștit. Mi-am lăsat toate lucrurile la mama, luând doar strictul necesar. I-am promis că mă voi întoarce des să o vizitez, dar amândoi știam că va dura mult timp până să pot privi din nou în ochii consătenilor mei.

Autobuzul se depărta, iar eu priveam din geam cum satul meu natal rămâne în urmă. Undeva acolo, într-una dintre acele case, Marina începea o viață nouă alături de Gelu, pe ruinele viselor mele.

Am în buzunar contractul pentru un nou loc de muncă la oraș. E timpul să învăț să trăiesc din nou, să construiesc ceva doar pentru mine.

Și asta am învățat noi, cei crescuți la țară: chiar și după cea mai cruntă iarnă, primăvara tot va veni. Și uneori, e nevoie să pleci departe pentru a te regăsi.

Îți mulțumim că ai citit povestea mea. Te încurajăm să îți împărtășești gândurile și experiențele în comentarii!