„Andrei… dacă asculți asta, să nu crezi tot ce ți s-a spus.”
Vocea mamei era slabă, întreruptă de respirații grele, dar suficient de clară încât să simt cum mi se răcește sângele în vene.
„Ioana și Mihai încearcă să preia compania. Au venit la mine cu acte pe care nu le-am semnat niciodată și susțin că le-am cedat drepturile de vot. Am refuzat. Dacă documentele apar cu semnătura mea, sunt falsificate.”
M-am așezat pe marginea patului, cu reportofonul strâns în palmă.
Mama a tușit, apoi a continuat.
„Am început să mă simt rău după ce Ioana s-a mutat aici cât timp ai fost plecat. Amețeli, slăbiciune, confuzie. Mi-a spus că doctorul mi-a schimbat tratamentul, dar doctorul meu nu știa nimic despre asta. Am ascuns câteva dintre pastile. Sunt în sertarul biroului meu, sub dosarul albastru.”
Am ridicat privirea spre ușă.
Dincolo de ea, casa era tăcută.
„Dacă mi se întâmplă ceva, nu semna nimic. Sună-l pe avocatul meu, domnul Marinescu. Nu pe avocatul companiei. Pe Marinescu. Și, Andrei… verifică înregistrările camerelor. Mihai crede că le-a șters, dar sistemul păstrează automat o copie pe serverul extern.”
Înregistrarea s-a terminat cu un zgomot scurt și cu respirația ei tremurată.
Am rămas nemișcat câteva secunde, încercând să separ durerea de furie. Aș fi vrut să cobor și să-l izbesc pe Mihai de primul perete, să-i smulg adevărul din gură, dar mama îmi spusese de sute de ori că oamenii periculoși devin mai ușor de prins atunci când cred că încă dețin controlul.
Am ascuns reportofonul în buzunarul interior al hainei și am mers în biroul ei.
Sertarul era încuiat.
Cheia se afla exact unde o ținea dintotdeauna, lipită cu bandă sub marginea mesei. Înăuntru am găsit dosarul albastru, trei blistere de medicamente și un plic pe care mama scrisese numele meu. Le-am fotografiat fără să ating mai mult decât era necesar, apoi am sunat numărul domnului Marinescu.
A răspuns după al doilea apel.
„Andrei?”
Tonul lui mi-a spus că mă aștepta.
„Mama a murit.”
A urmat o tăcere grea.
„Unde ești?”
„Acasă.”
„Nu semna nimic și nu mânca sau bea nimic din ce îți oferă cineva de acolo. Vin imediat.”
Am închis exact când cineva a bătut la ușă.
Ioana.
„Andrei, ești bine?”
Am deschis și am încercat să par doar obosit.
„Nu prea.”
Mi-a atins obrazul cu o tandrețe care, cu o oră înainte, m-ar fi liniștit.
„Mihai spune că ar fi bine să terminăm cu actele în seara asta. Mâine va fi greu pentru tine.”
„Are dreptate.”
Pentru prima dată, am văzut în ochii ei ceva asemănător ușurării.
Am coborât împreună.
Mihai deschisese deja dosarul pe masa din sufragerie. Pe prima pagină se afla un document prin care eu confirmam transferul temporar al controlului executiv către Ioana, până la finalizarea fuziunii din Germania.
Am citit încet.
Era formulat suficient de bine încât să pară o măsură de urgență. Totuși, mai jos, câteva paragrafe îi permiteau Ioanei să aprobe vânzări de active, schimbări în consiliul de administrație și transferuri de participații fără semnătura mea.
„Unde e actul prin care mama i-a cedat drepturile de vot?” am întrebat.
Mihai a scos altă foaie.
Semnătura mamei era impecabilă.
Prea impecabilă.
Mama își fracturase încheietura cu un an înainte și, de atunci, ultima literă din semnătura ei cobora întotdeauna strâmb. Pe documentul din fața mea era exact semnătura pe care o folosea cu zece ani în urmă.
„Când a semnat?”
„Acum două săptămâni”, a spus Ioana.
„Era lucidă?”
Mihai s-a încruntat.
„Perfect lucidă.”
Am dat încet din cap.
„Atunci nu există nicio problemă.”
Am luat stiloul.
Ioana și-a ținut respirația.
Chiar în momentul în care vârful stiloului a atins hârtia, soneria a răsunat prin casă.
Mihai s-a ridicat brusc.
„Cine mai vine la ora asta?”
„Probabil cineva care a aflat de mama.”
Am deschis ușa.
Domnul Marinescu nu era singur. Lângă el stăteau doi polițiști și un bărbat pe care îl recunoșteam din departamentul nostru de securitate informatică.
Ioana a devenit albă la față.
„Ce înseamnă asta?”
Marinescu a intrat fără grabă.
„Înseamnă că doamna Elena Dobrescu a depus acum opt zile o declarație privind suspiciuni de fals, administrare frauduloasă și posibila manipulare a tratamentului ei.”
Mihai a râs nervos.
„Asta e absurd. Femeia era confuză.”
„Interesant”, am spus. „Acum două minute ai spus că era perfect lucidă.”
Tăcerea care a urmat a fost suficientă.
Ioana m-a privit și a înțeles.
„Ai găsit ceva.”
Nu i-am răspuns.
Specialistul IT și-a deschis laptopul.
„Sistemul de supraveghere a fost accesat de trei ori în ultima săptămână. Fișierele locale au fost șterse, dar copiile externe au rămas.”
Pe ecran a apărut imaginea bucătăriei.
Data era de acum patru zile.
Mama stătea la masă, iar Ioana îi aducea un pahar cu apă. Mihai se afla lângă blat. Nu exista sunet, însă imaginea era suficient de clară pentru a arăta cum Ioana scotea ceva dintr-un recipient și îl punea în pahar.
Ioana a izbucnit.
„Erau medicamentele ei!”
„Atunci nu vei avea nicio problemă să explici ce medicamente”, a răspuns unul dintre polițiști.
Următoarea înregistrare îl arăta pe Mihai intrând în biroul mamei și fotografiind documente. Apoi apărea folosind imprimanta și exersând de mai multe ori aceeași semnătură pe o foaie.
Mihai s-a repezit spre laptop.
Polițistul i-a blocat drumul.
„Nu atingeți nimic.”
„Nu puteți demonstra nimic!” a strigat el.
„Ba cred că putem”, a spus Marinescu.
A scos din servietă un document.
Mama dispusese cu o săptămână înainte efectuarea unor analize toxicologice private. Rezultatele preliminare indicau prezența repetată a unei substanțe sedative care nu făcea parte din tratamentul prescris.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
M-am întors spre Ioana.
„Tu ai făcut asta?”
Ochii ei s-au umplut din nou de lacrimi, dar de data aceasta nu mai păreau perfecte.
„Nu voiam să moară.”
Mihai a înjurat.
Ioana l-a privit speriată.
„Mi-ai spus că doar o să doarmă mai mult.”
„Taci!”
Acel singur cuvânt a distrus tot ce mai încercau să ascundă.
Ioana a început să vorbească repede, de parcă adevărul ar fi putut deveni mai puțin grav dacă îl arunca dintr-o singură suflare.
Mihai acumulase datorii enorme după câteva investiții eșuate. Descoperise că, dacă obțineau controlul temporar asupra companiei, puteau vinde două proprietăți portuare și acoperi pierderile înainte ca eu să mă întorc. Ioana trebuia doar să o convingă pe mama să semneze.
Mama refuzase.
Atunci începuseră să-i administreze sedative, sperând că starea ei de confuzie îi va permite lui Mihai să creeze documente aparent credibile și să susțină ulterior că ea aprobase transferurile.
„A făcut accident vascular din cauza noastră?” am întrebat.
Ioana și-a acoperit gura.
„Nu știu.”
Unul dintre polițiști a intervenit.
„Asta va stabili medicina legală.”
Mihai a făcut un pas înapoi.
„Nu mai spun nimic fără avocat.”
„Este probabil prima decizie bună pe care o iei în seara asta”, i-am spus.
Când polițiștii i-au condus afară, Ioana s-a oprit în dreptul meu.
Pentru o clipă am văzut femeia cu care mă căsătorisem, nu persoana care stătuse lângă sicriul mamei mele și încercase să mă facă să semnez actele.
„Andrei, te rog. Eu n-am vrut să ajungă aici.”
„Dar ai continuat când ai văzut că ajunge acolo.”
Nu a mai răspuns.
Ușa s-a închis în urma ei.
Dimineața următoare, autopsia este dispusă înainte de înmormântare, iar rezultatele inițiale confirmă că mama suferise într-adevăr un accident vascular, însă medicii descoperă și concentrații nejustificate de sedative care îi agravaseră starea și îi puteau întârzia capacitatea de a cere ajutor.
Înmormântarea are loc două zile mai târziu.
De data aceasta, nu mai există dosare pe masă, negocieri ascunse sau lacrimi prefăcute. Stau lângă sicriul mamei și ascult preotul vorbind despre o femeie încăpățânată, curajoasă și imposibil de intimidat.
Marinescu rămâne lângă mine după ce ceilalți pleacă.
„Mai există ceva”, spune el.
Îmi întinde plicul pe care îl găsisem în birou.
Îl deschid.
Înăuntru se află o singură scrisoare.
Mama îmi spune că știa de mai mult timp că Ioana încerca să mă izoleze de companie, dar nu intervenise direct pentru că sperase să descopăr singur cine îmi era alături pentru mine și cine era alături doar pentru ceea ce putea obține.
Ultimele rânduri îmi tremură în fața ochilor.
„Compania poate fi reconstruită. Banii pot fi recuperați. Să nu-ți pierzi viața încercând să păstrezi lângă tine oameni care au ales deja să te trădeze. Dacă vreau să-ți las ceva, Andrei, nu este Dobrogea Maritim. Este curajul de a pleca de lângă ceea ce te distruge.”
Împăturesc scrisoarea și privesc marea dincolo de cimitir.
În aceeași după-amiază, suspend toate procurile acordate Ioanei, anulez documentele false și predau anchetatorilor acces complet la registrele companiei. Fuziunea din Germania rămâne în picioare, deoarece contractele reale nu depindeau de actele fabricate de Mihai, iar consiliul acceptă numirea temporară a unui administrator independent până când situația juridică este lămurită.
Seara mă întorc în casa care, cu doar două zile înainte, fusese plină de flori, minciuni și oameni care așteptau semnătura mea.
Acum este liniște.
Intru în dormitorul mamei, așez reportofonul lângă fotografia ei și apăs încă o dată butonul.
Vocea ei umple încăperea.
De data aceasta nu mai aud numai avertismentul.
Aud ultimul lucru pe care mama mea a reușit să mi-l ofere înainte să moară: adevărul.
Iar pentru prima dată de când am trecut pragul casei și am văzut sicriul, înțeleg că nu am ajuns prea târziu.
Mama se asigurase că ajung exact la timp.
