La marginea mormântului, cu fiica mea în brațe, stăteam nemișcată, cu mâinile ei mici strânse de gulerul hainei mele. Vântul sufla prin cimitir, trăgându-mi hainele, dar abia simțeam ceva.

Corpul îmi era amorțit. Undeva în spatele meu, preotul vorbea, dar vocea lui suna ca și cum ar veni din fundul unei fântâni.

Sicriul fusese deja coborât în pământ. Mă uitam la el și tot ce-mi doream era să mă întind acolo, lângă el. Lângă Eric.

Eric. Dispăruse. Omul alături de care îmi construisem viața, cu care râsesem, mă certasem, plânsesem, cu care crescusem o fiică. Omul pe care îl iubeam mai mult decât pe oricine altcineva în lume.

Și acum lumea continua să se rotească fără el, de parcă nu tocmai îmi luase inima cu el în acea groapă. Dar nu puteam să mă destram. Nu puteam să mă prăbușesc.

Trebuia să rămân în picioare, cu brațele puternice, corpul ferm, pentru fetița care se agăța de mine și care tocmai își pierduse tatăl.

Eric murise într-un accident de mașină. Un străin, cineva lipsit de responsabilitate și răbdare, trecuse cu viteză pe roșu și ne distrusese lumea. Într-o secundă lipsită de sens, viața pe care o cunoșteam dispăruse.

Încă vedeam luminile care clipocesc când închideam ochii, încă auzeam țipătul care a ieșit din mine când m-a sunat spitalul.

Lila s-a mișcat ușor. Vocea ei, mică și tremurândă, a străpuns ceața:
— Mami… de ce îl pun pe tati în pământ? Nu va putea să respire.

Gâtul mi s-a strâns. Am înghițit greu și am sărutat capul ei mic și cald.
— Nu îl mai doare, scumpo. El doar… se odihnește.

— Dar e întuneric acolo jos. Va fi frig, a șoptit ea. Te rog să nu le lași să-i facă asta.

Am strâns-o mai tare, de parcă brațele mele ar fi putut s-o protejeze de ceea ce se întâmpla. Dar nu puteam s-o protejez de asta.
Nu puteam s-o protejez de moarte. Și nu mă puteam proteja de cunoașterea copleșitoare că nu vom mai fi niciodată la fel.

Când totul s-a încheiat, am condus în liniște înapoi acasă. Sylvia, mama lui Eric, stătea pe scaunul din față, iar Lila, epuizată de plâns, adormise în spate.

Am dus-o în casa pe care Eric și eu o făcuserăm acasă. În momentul în care am pășit înăuntru, am simțit greutatea absenței lui apăsând asupra mea. Mirosul lui încă persista în hol. Cheile lui erau încă agățate în cuier.

— Voi face un ceai, a spus Sylvia încet, scoțându-și mănușile.

Am dat din cap și am dus-o pe Lila în patul ei. Nu s-a trezit. Am acoperit-o, i-am dat părul la o parte și am rămas acolo mult timp, doar uitându-mă cum respiră.

Când m-am întors în bucătărie, Sylvia punea deja ceaiul pe masă. M-am așezat încet. Mâinile îmi tremurau, așa că le-am apăsat de față. Nu voiam să mă vadă destrămându-mă.

Mi-a pus ușor mâna pe spate.
— Nu vei putea face față singură, Dana.

— Nu am de ales, am murmurat, cu vocea joasă și frântă.

— Există o alegere, a spus ea încet. Tu și Lila puteți veni să locuiți cu mine.

M-am uitat la ea, surprinsă.
— Nu sunt sigură că e o idee bună.

Amintiri vechi s-au agitat în mine — privirile reci când am cunoscut-o prima dată, cum mă numea „acea fată” pe la spatele lui Eric.
Știam că nu credea că sunt suficient de bună pentru el. Pe atunci, eram doar o fată dintr-o familie modestă. Iar ea venea dintr-o lume de tradiții, așteptări și bani.

— Dana? a întrebat ea, văzând ezitarea mea.

— Îmi pare rău, mi-am amintit de ceva.

— Înțeleg dacă te simți inconfortabil, a spus ea. Dar această casă nu te va ajuta. Fiecare colț, fiecare fotografie. Nu te va lăsa să te vindeci. La mine vei avea liniște. Stabilitate. Sprijin.

Am rămas tăcută.

— Ne putem ajuta reciproc, a continuat ea. Eu am pierdut un fiu. Tu ai pierdut un soț. Lila a pierdut un tată. Avem nevoie una de cealaltă.

Nu eram pregătită să spun „da”. Dar nu mai aveam energie să spun „nu”. Așa că am dat din cap.

— Bine. Vom veni.

Casa Sylviei era liniștită, mare și ordonată. Pregătise deja o cameră pentru mine și alta pentru Lila. Camera copilului era luminoasă și veselă — lenjerie nouă, jucării de pluș, desene înrămate pe pereți.

La început, am crezut că e drăguț. Dar când am observat că dormitorul Lilei era lângă cel al Sylviei, nu lângă al meu, ceva s-a strâns în mine.

— De ce nu e lângă mine? am întrebat.

Răspunsul Sylviei a venit ușor.
— Așa s-a nimerit. Nu contează — suntem toate sub același acoperiș.

Nu mă simțeam bine cu asta. Dar eram epuizată, fragilă și nu aveam energia să insist.

În acea noapte, Lila a refuzat să doarmă singură. A plâns și s-a agățat de mine, fața îngropată în pieptul meu, rugându-mă să nu plec de lângă ea.

Am adus-o în patul meu și a adormit plângând, corpul ei mic lipit strâns de al meu. Nu m-am mișcat ore întregi. Doar am stat acolo, privind tavanul, ascultând-o cum respiră.

Dimineața următoare, Sylvia m-a interceptat înainte de micul dejun. Și-a coborât vocea, dar tonul era ferm.

— Nu ar trebui să dormi în același pat cu ea, a spus.

— Avea nevoie de mine, am răspuns. Și eu aveam nevoie de ea.

— Doar vei înrăutăți lucrurile. Va deveni prea dependentă de tine.

— E temporar, am zis eu.

— Angajez o dădacă. Cu normă întreagă. Începând de azi.

Am privit-o fix.
— Nu. Pot avea grijă singură de fiica mea.

— Asta nu este o dezbatere. Trebuie să te îngrijești de propria recuperare. Nu îi vei fi de niciun folos dacă te destrami.

Nu am răspuns. Doar am plecat.

În săptămânile care au urmat, am început s-o pierd pe fiica mea. Lent, dureros. Se îndepărta de mine în moduri subtile la început — refuzând îmbrățișările, întorcându-se când intram în cameră, cerând-o pe Sylvia în locul meu. Apoi au venit cuvintele.

— Nu am nevoie de tine, a spus într-o zi.

M-am simțit de parcă pământul mi s-a crăpat sub picioare.

În acea seară, am confruntat-o pe Sylvia.
— Ceva nu e în regulă. E diferită. De ce se comportă așa?

Sylvia nu a clipit.
— Poate pur și simplu nu vrea să fie în preajma ta. Copiii își exprimă durerea în moduri diferite.

Dar nu am crezut-o. Simțeam influența ei ca o umbră între mine și fiica mea.

În acea noapte, am mers s-o culc pe Lila. Când am intrat în cameră, s-a retras spre tăblia patului și a țipat:

— Nu! Nu te vreau! O vreau pe bunica!

Inima mea s-a făcut bucăți. Am rămas în prag, blocată.

— Dragă, te rog…

— Ieși! a plâns ea. Nu te vreau!

M-am retras, amorțită, și m-am prăbușit pe hol. Picioarele mi s-au tăiat și m-am așezat pe podea, apăsând o mână peste gură ca să-mi înăbuș suspinele.

Sylvia a apărut, calmă și compusă.
— Ce se întâmplă?

— Nu mă vrea, am șoptit.

— Mă ocup eu de asta, a spus ea. Du-te și odihnește-te.

Dar nu am plecat. Am rămas. Am stat lângă ușă și am ascultat.

Am auzit vocea Sylviei, blândă și iubitoare.
— Nu-ți face griji, iubito. Totul va fi bine.

Apoi vocea ei a devenit mai joasă:
— O să te iau de la ea.

— Pentru că e o mamă rea? a întrebat Lila, cu vocea tremurândă.

— Da, a spus Sylvia. Nu e bună pentru tine.

Am înghețat. Fiecare mușchi din corpul meu s-a încordat. Când Sylvia a ieșit din cameră, eram chiar acolo.

— Ești nebună?! am strigat.

Și-a ridicat sprâncenele.
— Vorbește mai încet. O vei trezi.

— Plănuiești să mi-o iei!

Sylvia nici măcar nu a negat.
— Ea e tot ce mi-a rămas. Și da, Dana. O voi lua. Știi foarte bine că pot. Nu ai job. Nici casă. Niciun act.

Am privit-o fix, cu respirația tremurându-mi.
— Asta nu e adevărat. Casa era a lui Eric. Ne aparținea nouă.

Buzele ei s-au lărgit într-o grimasă.
— Atunci mergi și găsește documentele. Oh, stai — toate au fost distruse.

Mulțumesc pentru confirmare! Iată continuarea poveștii, complet corectată:

N-am dormit deloc în acea noapte. Am stat în pat, privind tavanul, gândindu-mă la fiecare mișcare posibilă, la fiecare cale prin care aș fi putut opri ceea ce urma.

Nu aveam serviciu. Niciun document care să dovedească faptul că locuința în care am trăit alături de Eric ne aparținea. Tot ce-mi mai rămăsese erau fondurile lăsate de Eric — și nici acelea nu erau suficiente pentru a supraviețui unei bătălii în tribunal.

Dimineața, Sylvia m-a chemat în sufragerie. Un bărbat în costum mă aștepta.

— Acesta este avocatul meu, a spus ea, calmă și sigură pe sine. Am depus deja cererea pentru custodie.

Mi s-a strâns stomacul.

— De ce faci asta? Locuim cu tine. Lila e aici, cu mine.

— Nu te vreau pe tine aici. Te-am tolerat pentru Eric. Acum am o șansă să repar totul. Și o voi lua.

M-am întors și am fugit înapoi în dormitor, tremurând. Am început să scotocesc prin toate sertarele, căutând orice — și apoi l-am găsit. Un card de vizită. Un nume pe care mi-l aminteam.

Kline. Avocat.

Am sunat la numărul de pe card. În momentul în care a răspuns, vocea lui a fost clară:

— Se întâmplă, nu-i așa?

— Da, am șoptit, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji.

— Vino la birou, a spus el.

Când am ajuns, m-a întâmpinat și m-a poftit să iau loc. Nu reușeam să-mi controlez tremurul.

— Ce s-a întâmplat exact? a întrebat el cu blândețe.

— Ea încearcă să-mi ia fiica. A depus cererea pentru custodie. A distrus actul care arăta că locuința era a lui Eric.

Kline a dat din cap lent, apoi a zâmbit slab.

— Ești sigură de asta?

A scos un dosar din sertar. Înăuntru se afla o copie intactă a actului de proprietate, împreună cu testamentul lui Eric.

— Eric a fost atent, a spus el. Bănuia că s-ar putea întâmpla asta dacă pățea ceva. Mi-a dat o copie a tuturor documentelor. Casa era legal pe numele lui. Iar, conform testamentului, totul trece la tine și la Lila.

— Pot câștiga? am întrebat cu voce tremurândă.

— Vei câștiga, a spus el hotărât.

La audiere, am stat lângă Kline în timp ce avocatul Sylviei mă descria ca fiind instabilă, nepregătită și nedemnă să cresc un copil. A vorbit despre lipsa mea de venituri, despre situația temporară de trai și despre incapacitatea de a oferi stabilitate.

Când a venit rândul lui Kline, s-a ridicat calm și a spus:

— Onorată instanță, clienta mea a locuit în casa în cauză cu soțul ei până la moartea acestuia. Avem un document legal, notarizat, care confirmă că proprietatea a fost transferată pe numele lui. Conform testamentului, totul îi revine acum clientei mele și fiicei ei.

Camera a amuțit. Murmure au început să se răspândească. Masca de calm a Sylviei a început să se crape. Judecătorul a deliberat și a decis în favoarea mea.

În fața tribunalului, Sylvia m-a abordat, cu ochii îngustați de furie.

— Cum ai reușit asta?

— Eric știa exact de ce ești capabilă, i-am spus. Ne-a protejat.

— Asta nu s-a terminat.

— Ba da. Și nu te vei mai apropia niciodată de fiica mea.

Am luat-o pe Lila de mână și am condus-o spre mașină. În timp ce o puneam în scaunul ei, m-a privit cu ochii mari, plini de nesiguranță.

— Nu mă vei da departe… nu-i așa? Bunica a spus…

M-am aplecat și i-am sărutat fruntea.

— Niciodată. Tocmai am terminat de luptat ca nimeni să nu te poată lua vreodată.

Și-a înfășurat brațele în jurul meu și m-a strâns cu toată puterea.

Am condus spre casă. Nu casa Sylviei. Nu un loc împrumutat. Ci casa noastră — cea pe care Eric ne-a lăsat-o, cea pe care o vom apăra, locul unde îmi voi crește fiica cu toată forța pe care el a știut dintotdeauna că o am.

Dacă ți-a plăcut această poveste, spune-ne în comentarii și distribuie-o prietenilor tăi. Poate îi va inspira și le va lumina ziua.