Paul era genul de elev exemplu, pe care și-l dorește orice profesor: inteligent, respectuos, doritor de a învăța. Asta până când, fără nici un avertisment, a încetat să mai vină la școală. Nu a existat nicio explicație, pur și simplu dispăruse. Însă când am descoperit motivul, nimic nu a mai fost la fel.

Nu am avut niciodată copii proprii.

Toată lumea îmi spunea că o să îmi pară rău, că va veni o zi când voi simți un gol pe care cariera sau pasiunile mele nu-l vor putea umple. Poate că aveau dreptate, poate că nu. Mereu m-am gândit însă că elevii mei sunt, într-un fel, copiii mei.

Ani de zile în educație m-au învățat despre diferite feluri de copii – amuzanți, talentați, vorbăreți, singuratici. Iubesc pe toți, însă Paul… era diferit.

La doar opt ani, avea ochii strălucitori și o politețe rar întâlnită. El era tipul de elev care chiar vrea să învețe. În timp ce alți copii își desenau pe marginea caietelor, caietele lui Paul erau impecabile, cu cifre aliniate perfect și ecuații rezolvate pas cu pas, fără urmele unei gume de șters. Toată energia lui era concentrată și determinată.

Și apoi, într-o zi, nu a mai venit.

La început, am crezut că este bolnav. Copiii se îmbolnăvesc deseori și stau acasă câteva zile. Dar când o săptămână a trecut fără Paul, am început să mă îngrijorez.

După a doua săptămână, am făcut un drum la birourile școlii. Mă simțeam copleșită de neliniște.

„Ați primit noutăți despre Paul?” am întrebat. „Nu a mai fost la școală de două săptămâni.”

Doamna Thomas, secretara, a ridicat puțin ochii. „Nu ne-au sunat părinții. Probabil este bolnav.”

Inima mea a tresărit. „Dar două săptămâni fără nicio veste?”

Doamna Thomas și-a adâncit privirea în a mea. „Doamna Margaret, știu că vă pasă de elevii dumneavoastră, dar uneori e mai bine să nu vă băgați acolo unde nu trebuie.”

M-am simțit brusc neliniștită. Un copil dispărut nu era ceva de ignorat.

„Ați încercat să contactați familia lui?”

A ezitat, dar apoi a răspuns vag. „Am trimis o notă.”

O notă? La un copil de opt ani care nu face neapărat chiul de la ore? Ceva nu era în regulă.

„Aveți adresa lui?” am insistat.

Cu reticență, doamna Thomas a scris-o pe un bilețel și mi l-a dat.

Am decis să aflu ce se întâmplă.

Nu știam exact ce voi găsi când am ajuns la adresa lui Paul. Poate mama lui urma să deschidă ușa, obosită dar bucuroasă, cerându-mi scuze pentru greșeală. Sau poate Paul, bolnav, promițând că se întoarce curând.

Dar când am intrat în holul slab luminat al blocului, am simțit un gol în stomac.

Miros de mucegai și țigări vechi. Pereți cu pete întunecate ici și colo. Foarte puțină lumină în jur.

Când am ajuns la apartamentul 27, am bătut în ușă. Niciun răspuns. Am bătut din nou, mai tare.

După un moment ce a părut nesfârșit, ușa s-a deschis ușor. Și acolo era Paul.

Fața lui era palidă, ochii altădată luminoși acum păreau obosiți. Cercurile negre sub ochi spuneau despre lipsa somnului. Hainele lui erau șifonate și mari pentru trupul său mic.

„Doamna Margaret?” vocea lui era aproape o șoaptă.

„Paul,” am respirat, parte ușurată, parte îngrijorată. „Unde ai fost? De ce nu ai mai venit la școală?”

A ezitat, degetele lui crispați pe prag.

„Nu… nu pot,” a șoptit el.

„Ce înseamnă asta, Paul?” am întrebat cu blândețe. „E mama ta acasă?”

I-am văzut mâna strângând tocul ușii. „Nu,” a răspuns abia auzit.

Mă simțeam demoralizată.

„Pot să intru?”

Ochii lui s-au întors către interiorul apartamentului. După o ezitare, mi-a deschis ușa. Însă a spus: „Nu ar trebui să vezi asta.”

Am intrat și un val de emoții m-a cuprins.

Camera părea mică și aglomerată. Mirosul hainelor nespălate și a celor câteva conserve de pe tejghea era greu de suportat. În colț, o fetiță mică, nu mai mare de trei ani, juca cu un ursuleț.

Era despletită și rochița ei era șifonată. Era clar că Paul avea grijă de sora lui mai mică, Vicky, când mama lor era la muncă.

Paul mi-a spus că mama lui lucra mult, și nu își putea permite grădiniță. Așa că rămânea el să aibă grijă de Vicky.

Mi-am dat seama că el trebuia să fie spoitor pentru nevoile surorii lui, mărturisind că mâncau doar noodles instant pentru că nu aveau multe alte opțiuni.

Îmi era greu să îmi revin. Paul avea doar opt ani. Nu trebuia să aibă această responsabilitate uriașă.

În acea noapte, am făcut ceva ce nu am mai făcut niciodată. Am fost la magazin și am cumpărat lucruri necesare pentru Paul și Vicky. Fructe proaspete, lapte, mâncare. Am dus toate acestea la ei acasă și i-am înmânat lui Paul.

A fost încet la început, dar m-a lăsat să intru. Voiam să îi arăt că nu sunt singuri. Am discutat și cu mama lui, care mi-a explicat greutăți prin care treceau, dar nu știa cum să ceară ajutorul.

Aveam să fac tot ce puteam pentru această familie. Cel mai important, l-am încurajat pe Paul să revină la școală.

Am lucrat împreună după ore, să recupereze materia pierdută. L-am asigurat că nu va mai fi niciodată singur și, pentru prima dată în săptămâni, Paul a zâmbit.

Aveau să fie multe alte momente. Au trecut cinsprezece ani. Am continuat să predau, să văd sute de elevi veniți și plecați.

Însă, într-o zi, ușa clasei s-a deschis din nou. Paul, acum un tânăr încrezător îmbrăcat în costum, a intrat. Abia l-am recunoscut, dar zâmbetul lui era inconfundabil.

Era acolo să îmi mulțumească pentru ajutorul acordat și mi-a oferit cheile unei mașini, ca semn de recunoștință. M-am simțit copleșită și mândră. L-am îmbrățișat cu ochii înlăcrimați, spunându-i că sunt foarte mândră de el.

Dragii mei cititori, împărtășiți gândurile și sentimentele voastre despre această poveste în secțiunea de comentarii. Vrem să aflăm părerile voastre!