Eram însărcinată în 8 luni, într-un tramvai.
O femeie a urcat ținând un copil și o geantă mare. Arăta epuizată.
Nimeni nu s-a mișcat așa că i-am dat locul meu.

Ea mi-a aruncat o privire ciudată.
Când a coborât, mi-a strecurat ceva ud în geantă.
M-am simțit rău pe măsură ce am atins obiectul.

Mi-am tras mâna repede, cu o strângere de stomac. Am scotocit atentă, cu vârfurile degetelor, încercând să văd ce anume lăsase în geanta mea. Era ceva moale și rece. Inima îmi bătea nebunește. Mă uitam în jur, dar tramvaiul își vedea de drum, legănându-se pe șine, iar oamenii erau prinși în ecranele telefoanelor, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am tras ferm fermoarul genții și am băgat mâna cu totul. Am scos un pachet învelit într-o cârpă udă. Mirosea puternic a oțet și ceva nedefinit, ca mucegaiul de pe un colț de zid vechi.

M-am uitat în jur panicată. Nimeni nu se uita la mine. Am desfăcut cârpa cu grijă. Era un portofel vechi, aproape distrus, care avea o fotografie umedă lipită pe o parte. O femeie – tot ea, cea din tramvai – zâmbea palid alături de copilul ei. Sub fotografie, scris cu pixul tremurat: „Ajută-l pe Andrei. E tot ce mai am.”

Mi-a înghețat sângele în vine. Ce însemna asta? Cine era Andrei? De ce mi-a lăsat mie această… misiune? Am coborât la prima stație, tremurând din toate încheieturile, încercând să-mi recapăt calmul. M-am așezat pe o bancă și am început să caut prin portofel. Nicio carte de identitate, doar o bancnotă de 10 lei, o cruciuliță de metal legată cu sfoară și o hârtie mototolită pe care scria o adresă dintr-un cartier mărginaș al Bucureștiului.

Am simțit o nevoie puternică să merg acolo, deși rațiunea îmi spunea să nu mă bag. Eram în luna a opta, trebuia să mă feresc de stres, dar ceva în interiorul meu – poate acel instinct matern care începe să se manifeste – nu mă lăsa să ignor ce tocmai trăisem.

După ce m-am mai liniștit, am sunat-o pe sora mea, Mirela. Ea locuia aproape și, după ce i-am povestit totul, a venit imediat.

— Nu mergi singură, mi-a zis hotărâtă. Hai, ne urcăm într-un taxi. Măcar să vedem ce e acolo.

Pe drum, tăceam amândouă. Simțeam cum picioarele mi se umflă și burta mă trage în jos, dar inima îmi spunea că făceam ceva important. La adresa indicată, am găsit o casă mică, dărăpănată, cu gardul ruginit și poarta întredeschisă. Am bătut în poartă, dar nu a răspuns nimeni. Am pășit cu grijă în curte și am bătut la ușă.

— E cineva acolo? am strigat.

O voce slabă, aproape șoptită, s-a auzit dinăuntru:

— Intrați… dacă ați venit de la mama…

M-am uitat la Mirela și am deschis ușa încet. Înăuntru era un miros greu de mucegai și lemn putrezit. În camera din stânga, un copil de vreo 8 ani stătea pe un pat vechi, cu o pătură subțire trasă peste genunchi. Avea ochii mari și obosiți, dar privirea i s-a luminat când m-a văzut.

— A zis mama că o să vină cineva… A zis că tu ești bună și că o să mă ajuți…

M-am prăbușit pe un scaun. Nu știam ce să zic. Copilul vorbea cu o sinceritate dureroasă, ca și cum ar fi așteptat minunea de o viață. În colțul camerei, o cutie de carton ținea loc de dulap, iar în farfurie era doar o felie de pâine uscată.

— Unde e mama ta acum? am întrebat cu nod în gât.

— Nu știu… A zis că merge să caute ajutor… și că dacă nu se mai întoarce, o să vină îngerul. Tu ești îngerul?

Mi-au dat lacrimile. Mirela stătea și ea cu gura căscată, fără să scoată un cuvânt.

— Eu… Nu sunt un înger. Dar o să te ajut, Andrei. Promit.

L-am dus acasă la mine în acea seară, în ciuda protestelor mamei mele, care nu înțelegea de ce am adus un copil necunoscut, chiar acum, când sarcina mea era atât de avansată.

— O să-l duci înapoi? E un străin! Poate are boli, poate te minte!

— E un copil, mamă! Și dacă nu-l ajut eu, cine?

Am chemat autoritățile a doua zi, dar răspunsul lor a fost sec. Femeia nu era dată dispărută, iar copilul nu figura în vreo bază de date. Au spus că îl pot prelua la un centru, dar în ochii lui Andrei am văzut panică. Se agăța de mine ca de ultima speranță.

— Nu vreau să merg cu ei! Tu ai zis că mă ajuți! Nu mă lăsa!

L-am luat în brațe și am simțit cum burtica mea se strânge ușor, semn că stresul mă afectează. Am respirat adânc și am luat o decizie.

— Nu-l dau nimănui. Va rămâne cu mine. Dacă mama lui apare, bine. Dacă nu, voi fi pentru el ce pot fi.

Am început o luptă lungă cu sistemul. Dosare, vizite de la asistenți sociali, anchete, interviuri. În paralel, l-am dus pe Andrei la doctor, i-am făcut analizele, i-am cumpărat haine, jucării, i-am refăcut copilăria pas cu pas.

În ziua în care am născut-o pe fetița mea, Andrei era la mine în salon, ținându-mă de mână.

— Tu ești mama mea acum? a șoptit el, privind fetița înfășată.

— Sunt ceea ce ai nevoie să fiu, puiule.

Timpul a trecut. Nu am mai auzit nimic de femeia din tramvai. Am pus poza ei într-o ramă, pe raftul din camera lui Andrei. Nu a uitat-o niciodată, dar a învățat să o iubească și pe sora lui, iar noi am devenit o familie. Una neobișnuită, dar reală.

Și poate că acel gest simplu din tramvai – să cedez locul – a fost începutul unei vieți noi nu doar pentru Andrei, ci și pentru mine. Pentru că, dincolo de burta mea rotundă și oboseala ultimelor luni de sarcină, inima mea s-a deschis pentru un copil care avea nevoie de dragoste. Și așa am înțeles că uneori, îngerii nu coboară din cer. Uneori, urcă în tramvaie, obosiți, ținând copii în brațe și sperând că cineva, oricine, va vedea dincolo de privirea ciudată și va întinde o mână.

Pentru mine, Andrei nu a fost o povară. A fost darul neașteptat care mi-a arătat că iubirea adevărată nu ține cont de sânge. Ci de inimă.