Nu mi-a răspuns imediat. În schimb, și-a împletit degetele cu ale mele, ca și cum ar fi fost ceva firesc. „Cineva care ar fi trebuit să stea lângă tine acum mult timp,” a spus încet. „Vorbind după ceremonie.” Inima îmi bătea nebunește. Și când au început jurămintele, bărbatul s-a apropiat din nou de urechea mea și a rostit un singur nume—unul care mi-a tăiat respirația, unul pe care nu-l mai auzisem de cincizeci de ani. „Elena… sunt eu. Teodor.

Am simțit că aerul mi se rarefiază. Lumea din jurul meu dispărea, vocea preotului devenea un zumzet îndepărtat, iar privirea îmi rămăsese blocată pe profilul lui. Teodor. Numele acela pe care l-am scris de o mie de ori pe caietele din liceu, numele pe care l-am strigat în gând în serile în care îmi imaginam cum ar fi fost viața dacă n-ar fi plecat. Teodor. Prima mea iubire, ultimul meu vis.

Fără să-mi dau seama, am început să tremur ușor. Mâna lui m-a strâns cu blândețe, oferindu-mi acel gen de siguranță pe care nu-l mai simțisem de când Robert plecase dintre noi. Nici nu știam ce să spun, cum să reacționez. Îmi venea să plâng, să râd, să țip la el pentru tot ce nu fusese și să-l îmbrățișez în același timp pentru că, iată-l, era aici, la nunta fiului meu, în cel mai umilitor moment din viața mea.

— Ești real? am întrebat, cu voce joasă.

A înclinat ușor capul și a zâmbit din nou, un zâmbet care mi-a amintit de verile în care chiuleam de la ore ca să fugim împreună la râu. Era același Teodor, doar că timpul îl maturizase. Ridurile îi împodobeau colțurile ochilor, dar erau linii de poveste, nu de suferință.

— Am plecat atunci pentru că n-am avut de ales, Elena, mi-a spus. A fost o prostie să cred că o carieră în străinătate va șterge ce am simțit pentru tine. Am încercat. Am eșuat. Și m-am întors prea târziu.

Am vrut să-i răspund, dar aplauzele mi-au întrerupt gândurile. Radu și Ana se sărutau în fața altarului, în timp ce invitații se ridicau în picioare. Bărbatul care mă umilise în ultimele luni prin ignoranță și rușine devenea oficial soțul unei femei care îmi ceruse să stau „în spate, discret”.

Teodor nu m-a lăsat să mă ridic. Mi-a făcut semn din cap să rămân pe loc. Apoi, fără să se uite în stânga sau în dreapta, a ridicat mâna liberă și a făcut semn unui tânăr în costum negru, aflat la câțiva metri mai încolo. Acesta s-a apropiat imediat, cu pași fermi, și i-a șoptit ceva la ureche.

— Mi-am luat revanșa într-un mod mai tăcut decât am visat, mi-a spus Teodor. Fiul tău și nora ta locuiesc într-un apartament care-mi aparține. Clădirea întreagă este a mea, Elena. Iar de două luni, contractul lor e în evaluare pentru… „revizuire”.

— Nu vrei să le faci rău, am șoptit, speriată.

— Nu, a zis el calm. Nu le vreau răul. Dar merită să simtă cum e să nu fii la adăpost. Să nu uiți niciodată de unde vii. Asta nu e răzbunare, Elena. E educație.

Pe măsură ce lumea începea să se deplaseze către sala de recepție, Teodor s-a ridicat și mi-a oferit brațul. Am ezitat. Apoi, am observat cum privirile celor din jur se opresc asupra noastră, cum un murmur ușor se răspândește printre invitați.

— Hai să ne distrăm puțin, mi-a șoptit la ureche. Am auzit că au caviar și prosecco. Hai să vedem dacă suntem bine primiți la masa de onoare.

Am pășit alături de el în salonul elegant, și când am ajuns, ospătarul de la intrare ne-a întrebat numele. Înainte să spun ceva, Teodor a spus clar, cu voce sigură:

— Teodor Radu. Invitat personal. Și doamna Elena Popescu este cu mine.

Ospătarul s-a înroșit și s-a grăbit să ne conducă… fix la masa mirilor.

Ana era deja acolo, privind înghețată în direcția noastră. Radu, în picioare lângă ea, își dregea inutil nodul de la cravată. Am simțit cum întregul lor univers de aparențe se fisurează. Am luat loc calm, în timp ce Teodor le zâmbea larg.

— Ce surpriză, a spus Ana, fals politicoasă.

— O surpriză plăcută, sper, i-a răspuns Teodor, fără urmă de ironie. Mai ales că, de azi, vom fi mai apropiați decât credeați.

Radu părea că nu înțelege. M-am uitat la el și, pentru prima dată după mulți ani, n-am mai simțit durere. Am simțit o liniște adâncă. Mă dezamăgise, dar acum nu mai aveam de ce să-i cer nimic. Dacă în ziua nunții lui n-a găsit în el puterea de a-mi apăra demnitatea, atunci nu avea loc în inima mea.

Teodor a cerut două pahare de șampanie. Le-a ridicat, unul pentru mine, unul pentru el.

— Pentru femeia pe care am iubit-o toată viața, chiar dacă am fost prea prost ca să-i fiu aproape.

— Și pentru bărbatul care a știut să revină exact când aveam nevoie, am spus eu.

Am ciocnit.

Seara a continuat, dar pentru mine și Teodor, totul devenise fundal. Dansul mirilor, tortul, lăutarii – toate păleau în fața conversației noastre. Îmi povestea despre anii trăiți în Canada, despre firmele construite de la zero, despre visul lui de a se întoarce într-o zi acasă. Îi povesteam despre cum am crescut singură un copil, cum am lucrat nopți întregi la croitorie ca să-i pot plăti școala, cum am plâns în tăcere când a plecat la facultate și n-a mai dat niciun semn.

— M-a durut, Teodor. Nu lipsa ta m-a doborât, ci lipsa de recunoștință. Să te vezi exclusă din viața propriului copil doar pentru că nu mai porți haine scumpe… e crud.

Teodor a încuviințat din cap, iar ochii lui străluceau ușor.

— Poate nu putem schimba trecutul, dar prezentul este al nostru. Și dacă îmi vei permite, vreau să fiu parte din viitorul tău.

Nu i-am răspuns atunci. Doar am înclinat capul și am zâmbit.

După petrecere, când lumea începuse să plece, Ana s-a apropiat de mine. Încerca să pară calmă, dar vocea îi tremura.

— Doamnă Elena… nu am vrut să vă jignim. A fost o neînțelegere…

— Nu, Ana. A fost o alegere. Și e în regulă. Acum fiecare trăiește cu alegerile lui.

Am ieșit din restaurant ținându-l pe Teodor de braț. Aerul de noapte era răcoros, iar cerul presărat cu stele. Nu mai conta nimic din ce se întâmplase. Nu tristețea trecutului, nu umilința. Eram din nou eu însămi – femeia care iubise, care pierduse, dar care acum regăsea.

Două săptămâni mai târziu, fiul meu primea o scrisoare recomandată de la avocatul lui Teodor. Contractul de închiriere fusese anulat, iar apartamentul urma să fie renovat pentru altă destinație. Aveau treizeci de zile să elibereze locuința. Nu ca răzbunare, ci ca lecție. O lecție dureroasă, dar necesară.

Pe 1 octombrie, într-o grădină de vară de lângă Sinaia, am avut o mică ceremonie privată. Am purtat o rochie simplă, albă, cu dantelă delicată la mâneci. Teodor era îmbrăcat într-un costum crem, cu o batistă bleu care mi se asorta perfect. Nu erau sute de invitați, nici aranjamente scumpe. Doar noi doi, doi martori, și o vioară în surdină.

Am rostit un jurământ simplu: să nu ne mai pierdem niciodată.

Și pentru prima dată în viață, am simțit că sunt în locul potrivit. Alături de omul potrivit. Privind înainte, nu înapoi. Cu demnitate. Cu iubire. Cu inima întreagă.