Și undeva, departe, cei care ne-au batjocorit au fost, în sfârșit, obligați să asculte….

Lacrimi îmi înțepau colțurile ochilor, dar nu le-am dat voie să cadă. Rareș mi-a strâns mâna și am simțit în gestul lui o promisiune — că n-am greșit, că am ales cu inima și că nu vom lăsa ura sau rușinea altora să ne umbrească dragostea.

Bunicul s-a așezat înapoi, obosit, dar cu un zâmbet pe buze. Era genul acela de zâmbet care învinge timpul și nedreptatea. Din colțul sălii, un alt bătrân a început să aplaude încet, timid, iar apoi ceilalți l-au urmat. În câteva clipe, tot căminul vibra de aplauzele celor care poate nu mai avuseseră ocazia să participe la un moment atât de viu de zeci de ani.

Părintele a oftat adânc și a continuat slujba. Nu mai era doar o ceremonie religioasă, ci un legământ de adevăr, de demnitate și de dragoste. În acel moment, Rareș și cu mine nu mai eram doar doi tineri îndrăgostiți — deveniserăm simbolul curajului de a merge împotriva curentului pentru a apăra ceea ce contează cu adevărat.

După ce am spus „da” și verighetele ne-au fost puse pe degete, un val de căldură a cuprins sala. Infirmierele au adus prăjituri făcute în casă, compoturi, ceaiuri, tot ce-au putut strânge din pensii modeste și inimă mare. Bătrânii cântau românește, cu voci tremurate dar pline de suflet. A fost cea mai sinceră și mai emoționantă petrecere la care am participat vreodată.

Dar, cumva, știam că nu se terminase. Simțeam în aer o tensiune, ca o ușă deschisă pe jumătate care aștepta să fie închisă cu forță.

N-a durat mult.

La nici o oră după ceremonie, am auzit ușa principală deschizându-se cu zgomot. Am întors capul și am simțit cum stomacul mi se strânge.

Era tata.

În spatele lui, mama, cu ochii roșii. Unchii mei, încruntați. S-au oprit în prag, ca și cum ar fi intrat într-o biserică unde nu se simțeau bineveniți. Tata s-a uitat spre bunicul, apoi spre mine. Nu părea rușinat. Părea… provocat.

— Ai făcut un spectacol din toată mizeria asta, a zis.

Toți s-au oprit din dans sau din discuții. Muzica s-a oprit. Un bătrân care tocmai scotea o glumă despre dragostea la bătrânețe s-a potolit brusc.

Am simțit cum Rareș face un pas în față, dar i-am atins brațul și l-am oprit.

— Nu e un spectacol, am spus. E viața noastră. Și e primul moment, de când m-ai alungat din casă pentru că n-am vrut să mă mărit cu băiatul colegului tău, în care mă simt… liberă.

Tata a râs scurt.

— Te-ai vândut pentru bătrânul ăsta?

Bunicul s-a ridicat iar. N-a mai avut nevoie de baston. Poate era adrenalină, poate doar voință. Sau poate, când sufletul se ridică, și trupul îl urmează.

— Nu m-a vândut, Ion, a spus el. M-a salvat. Tu ai uitat cine te-a crescut, cine ți-a pus pâine pe masă când mama ta a murit. Tu ai semnat acele acte. Tu m-ai trimis aici, ca pe o povară. Ea a fost singura care a întrebat de mine, care a venit să mă vadă, să mă ducă la doctori, să-mi aducă prăjituri și haine curate. Ea și băiatul ăsta, care poate n-are bani, dar are caracter. Mai mult decât ai avut tu vreodată.

Unchii mei păreau gata să intervină, dar mama i-a oprit dintr-un gest ferm. A pășit în față. Părea alt om.

— Ajunge, a spus ea, cu voce joasă dar hotărâtă. Ajunge, Ion. M-am săturat să te tot urmez în tăcere. M-am săturat să fiu complice la atâta răutate. Am tăcut când ai semnat actele acelea. Am tăcut când ai închis telefonul în nasul fetei noastre. Dar azi… azi m-am trezit. Și vreau să fiu alături de fata mea. De tatăl meu. De iubire.

A venit spre mine cu pași mici, dar fermi, și m-a îmbrățișat. Nu știu dacă am plâns eu prima sau ea. Tot ce știu e că ne țineam strâns și că durerea din anii pierduți părea că începe, în sfârșit, să se topească.

Tata s-a întors și a plecat fără un cuvânt. Unchii l-au urmat, mormăind nemulțumiți. Dar nimeni n-a mai râs.

Spre seară, când s-a lăsat liniștea și cerul s-a colorat în portocaliu, am ieșit cu Rareș în grădina căminului. Bunicul era pe bancă, cu o pătură peste genunchi. Lângă el, mama, zâmbind tăcut. Rareș m-a prins de mijloc și mi-a șoptit la ureche:

— Asta e familia noastră acum.

Am dat din cap. Era puțin, dar era tot ce conta.

În săptămânile care au urmat, nunta noastră a devenit virală pe internet. Cineva postase discursul bunicului. Oameni din toată țara au scris comentarii pline de emoție. Unii povesteau cum și ei și-au pierdut bunicii în tăcere. Alții spuneau că i-au sunat imediat după ce au văzut filmarea. Un reportaj TV a venit chiar la „Sfântul Gabriel”, iar căminul a primit donații și voluntari pentru prima dată după zeci de ani.

Dar mai presus de toate, familia noastră, ruptă și boicotată, a început să se vindece. Nu complet. Nu toți. Dar destul.

Mama a început să-l viziteze pe bunicul în fiecare zi. S-a mutat, după un timp, într-un apartament mai mic, fără țipete, fără certuri. Uneori, Rareș și cu mine mergeam cu ea la picnic în curtea căminului. Alteori venea ea la noi și găteam împreună.

Pe tata nu l-am mai văzut. Dar într-o zi am primit o scrisoare. Fără nume. Fără explicații. Doar o poză cu el, în fața mormântului bunicii, și câteva cuvinte scrise tremurat:

„Am greșit. N-am știut cât doare până n-am rămas și eu singur. Dacă o să pot vreodată să repar… sunt aici.”

Am pus scrisoarea într-un sertar. Poate într-o zi o voi citi din nou. Poate într-o zi îi voi răspunde.

Dar azi, azi trăiesc cu inima deschisă, înconjurată de oamenii care au ales iubirea în locul aparențelor. Iar căminul de bătrâni, acel loc uitat de lume, a devenit altarul unde am descoperit ce înseamnă, cu adevărat, familia.