Elena s-a forțat să vorbească limpede:
„Dacă faci tot ce îți spun, vei primi atât de mult încât nu vei mai fi nevoită să muncești niciodată…”
Infirmiera s-a uitat speriată în jur, apoi a închis ușa cu grijă și s-a apropiat de pat. Avea vreo treizeci și ceva de ani, părul prins într-un coc strâns, ochii căprui adânciți de nopțile nedormite. Nu era genul care să viseze la averi peste noapte, dar tonul Elenei i-a străpuns sufletul.
„Cum vă numiți?” a întrebat Elena, cu o voce joasă, dar fermă.
„Mă cheamă Roxana, doamnă…”
„Ascultă-mă bine, Roxana. Ce urmează să-ți spun trebuie să rămână între noi. Dacă faci totul exact cum îți voi indica, vei fi răsplătită cu jumătate din averea mea. Restul… va merge acolo unde trebuie.”
Ochii Roxanei s-au mărit.
„Nu vreau să știu ce a făcut soțul dumneavoastră… dar… sunt cu dumneavoastră. Spuneți-mi ce să fac.”
Elena și-a adunat ultimele forțe și i-a cerut un carnețel, un pix și telefonul personal, păstrat de obicei într-un sertar special. Roxana a închis toate draperiile, a oprit monitorul care îi înregistra semnele vitale, apoi a tras o pătură peste fereastră, ca să nu poată fi observate. În acel salon, în acea cameră unde toți o credeau deja între lumi, Elena Popescu începuse planul cel mai riscant din viața ei.
„Mai întâi, trebuie să trimiți acest mesaj avocatului meu, Andrei Varlan. Se află în Constanța. Nu are încredere în nimeni. Spune-i doar atât: ‘Planul Delta e în vigoare. Cod 1392. Elena e conștientă.’ El va ști ce are de făcut. Trimite-i de pe telefonul meu. Apoi, va trebui să scoți o mostră de sânge din punga de perfuzie care mi-a fost administrată azi și s-o duci, în secret, la laboratorul particular din oraș. La doamna doctor Mirea. Spune-i că e urgent. Să verifice tot: toxine, sedative, orice.”
„Dar… dacă mă prinde cineva… pot fi dată afară. Sau mai rău…”
Elena a privit-o fix, cu o intensitate ce nu mai ținea de vreo boală fizică, ci de voința de a trăi și a învinge.
„Dacă reușești, mâine pe vremea asta vei fi cu contul plin și cu pașaportul în mână, gata să pleci oriunde în lume. Altfel, ești doar o altă rotiță într-un sistem care te va zdrobi. Alegerea e a ta.”
Roxana a clipit de câteva ori. Apoi a strâns maxilarul și a luat telefonul.
În următoarele ore, spitalul părea să se comporte ca de obicei. Andrei trecea prin fața salonului ca un soț devotat, venea cu flori, cu zâmbete false și cu acea grimasă de milă care-i făcea pe ceilalți pacienți să-l admire. „Ce bărbat minunat”, spuneau asistentele. „Cum o îngrijește…”
Dar Roxana știa mai bine. În spatele zâmbetului era un prădător. Iar Elena, deși slăbită, era departe de a fi victima pe care o credea.
A doua zi dimineață, un plic sigilat a fost lăsat de o femeie necunoscută în fața recepției clinicii. Roxana l-a recuperat și, într-un moment de liniște, l-a deschis în baie. Rezultatele de laborator confirmau: în perfuziile administrate Elenei fusese găsită o cantitate uriașă de benzodiazepine — sedative puternice care încetinesc funcțiile vitale, mascând simptomele otrăvirii lente. Doamna doctor Mirea adăugase și un bilet scris de mână: „Cineva o vrea pe această femeie moartă. Aveți grijă.”
Roxana i-a dus hârtia Elenei, care a zâmbit pentru prima dată. Își închipuise ceva asemănător, dar dovada transforma bănuiala în armă. Acum era timpul să intre în joc și Andrei Varlan, avocatul de încredere, cel pe care îl salvase cu ani în urmă dintr-o rușinoasă executare silită. Îi rămăsese loial ca un frate.
Până seara, Roxana reușise să instaleze o cameră ascunsă în salonul Elenei, chiar într-un suport de perfuzie fals. Iar Andrei — soțul — a intrat ca de obicei, cu o pungă de portocale și o carte de rugăciuni.
„Dragă mea… m-am rugat pentru tine. Toți o facem. Poate… poate te vei face bine…” A oftat dramatic.
Apoi, și-a scos telefonul, a trimis un mesaj rapid și a murmurat aproape imperceptibil: „Mâine la 8, terminăm jocul. Injecția va părea o complicație naturală. Nu va ști nimeni nimic.”
Totul a fost înregistrat.
A doua zi, înainte de ora 8, avocatul Andrei Varlan a ajuns la clinică însoțit de doi polițiști în civil. Roxana i-a condus direct în salonul Elenei, unde i-au arătat filmarea de seara trecută. Când au verificat fiola pregătită pentru „tratamentul” de dimineață, au găsit o substanță interzisă în România, ce putea opri inima în mai puțin de două minute.
Andrei — soțul — a fost arestat chiar în fața salonului, încercând să-și joace până la capăt rolul de îndurerat. Când a văzut camerele și oamenii legii, i-a ieșit din gură o înjurătură, iar chipul i s-a transformat într-un tablou al urii.
După arestare, Elena a fost transferată discret la o clinică din străinătate. Tratamentul a început imediat, iar după o lună, în mod miraculos, starea ei s-a îmbunătățit. Nu se mai punea problema celor „trei zile”. Se întorsese din pragul morții.
Întoarsă în țară, și-a reorganizat complet afacerile. A vândut majoritatea activelor și a donat o parte considerabilă unui ONG pentru protecția femeilor abuzate. Roxana a fost numită directoarea acestui ONG și a primit un apartament, o mașină și un cont care i-ar fi permis să trăiască în liniște zeci de ani.
Într-o zi, pe terasa apartamentului din Sinaia, Elena i-a spus Roxanei, sorbind dintr-o cafea:
„Știi ce e cel mai important? Că am învățat că niciodată nu ești prea slab să te salvezi. Dacă mintea ta e vie, sufletul nu poate fi ucis.”
Roxana a zâmbit și a privit în depărtare. Viața se schimbase pentru amândouă. Iar acolo, în lumina caldă a dimineții, două femei care fuseseră victime ale unui sistem nedrept erau acum stăpânele propriului destin.
Pentru că uneori, răzbunarea nu înseamnă sânge. Ci dreptate. Iar dreptatea, când e în mâinile potrivite, poate schimba totul.
