„Femeia Care Mă Privea Din Mașină”

„Am fost adoptată la 2 ani. Mama m-a iubit, dar mereu îmi spunea: „Să nu te apropii niciodată de mama ta biologică. Promite-mi.” Am promis. Oricum, ea nu m-a contactat niciodată. La 25 de ani, un tip de vârsta mea a venit și mi-a spus că mama mea biologică mă așteaptă în mașină. Panicată, am mers cu el și am încremenit. Femeia aceea era….”

…profesoara mea de muzică din liceu.

Doamna Stoica, o femeie în vârstă de vreo 50 de ani, elegantă, cu părul prins într-un coc mereu perfect, fusese mereu distantă, dar corectă. Niciodată nu mi-a arătat vreo emoție, nici nu mi-a vorbit altfel decât strict profesional.

— Bună, Ana, a spus ea din mașină. Te rog, intră. Trebuie să vorbim.

Mi s-au înmuiat genunchii. Privirea ei era caldă, dar în același timp îmi dădea fiori. Îmi bătea inima în gât. M-am uitat la băiatul care mă adusese – mi-a spus că îl cheamă Călin. Avea ochii aceia… ochii mei.

— Cine… cine ești?

— Ana… eu sunt mama ta. Mama ta biologică, a spus cu o voce tremurată.

Nu puteam înțelege. Nu putea fi ea. Doamna Stoica? Profesorul meu? Cum să fie adevărat? O minciună, o farsă, orice altceva.

— De ce acum? De ce nu m-ai căutat până acum? De ce m-ai lăsat?

— Nu te-am lăsat, Ana. Am fost obligată.

Am urcat în mașină, tremurând. A început să-mi povestească, iar ce am aflat mi-a schimbat complet percepția asupra trecutului meu.

La 19 ani, rămăsese însărcinată cu un bărbat mai în vârstă, căsătorit. Familia ei, rușinată, a obligat-o să nască în secret și să mă dea spre adopție imediat ce s-a tăiat cordonul ombilical. A plâns, s-a împotrivit, dar nu a avut de ales.

— Mama ta adoptivă… Nicoleta, era prietena unei mătuși. Ea nu a știut toate detaliile. I s-a spus doar că e un copil abandonat.

Am început să plâng. Nici nu știam de ce – de confuzie, de furie sau de ușurare.

— Dar de ce nu ai venit mai devreme?

— Am încercat. De câteva ori. O dată, am fost chiar aproape să vorbesc cu tine, când aveai 17 ani. Dar Nicoleta m-a văzut și m-a amenințat că dacă mă mai apropii, cheamă poliția.

Mi se părea imposibil. Mama? Mama mea adoptivă, care m-a crescut, care m-a ținut în brațe când eram bolnavă… m-a mințit? M-a ținut departe de adevăr?

— De ce acum? am întrebat.

— Pentru că am fost diagnosticată cu o formă agresivă de cancer. Mai am poate un an. Și nu vreau să plec fără să te fi văzut, fără să știi adevărul.

Tăceam. Voiam să fug, dar și să stau. Voiam să o iau în brațe, dar și să o lovesc. Emoțiile se băteau în mine ca într-un război tăcut.

Am plecat din mașină fără să-i mai spun nimic. I-am cerut timp. M-am închis în apartament și nu am răspuns la telefon două zile. Mama adoptivă m-a sunat continuu, dar nu i-am răspuns nici ei.

În a treia zi, m-am dus la ea.

— Ai mințit, i-am spus direct. Ai știut cine e și nu mi-ai spus.

A început să plângă. Nu o văzusem niciodată așa.

— Am făcut-o de frică, Ana. Mi-a fost teamă că dacă o cunoști, o să vrei să pleci. Mi-era teamă că o să o iubești mai mult decât pe mine. Eu… eu te-am crescut. Tu ești fata mea.

— Și ea? Ea ce e?

— E femeia care te-a născut. Dar eu sunt cea care a stat cu tine noaptea, care ți-a legat șireturile, care te-a dus la doctor când aveai febră.

A avut dreptate. Dar și ea greșise.

— O să mă văd cu ea din nou, i-am spus.

— Înțeleg. Dar, te rog, nu mă părăsi.

Am strâns-o în brațe. Plângeam amândouă. Era durere, dar și început de iertare.

Am început să o vizitez pe mama biologică de două ori pe lună. Călin, fratele meu vitreg, era blând, atent, și m-a ajutat să o cunosc mai bine. Ne plimbam în parc, povesteam, găteam împreună.

Mi-a povestit cum mă urmărea din umbră în toți anii aceia. Când am primit premiul pentru olimpiada la română, era în public. Când am avut spectacol la pian, stătea în ultimul rând.

— Am fost acolo, Ana. Doar că nu puteam spune cine sunt.

Am început să o iubesc. Într-un mod diferit, dar profund. Simțeam că o parte din mine se vindeca.

După șase luni, a ajuns la spital. Metastaze.

M-am dus să o văd în fiecare zi. Îi aduceam ceai, flori, citam din cărțile pe care le iubea. Odată, mi-a spus:

— Mulțumesc că mi-ai dat o șansă, chiar dacă nu meritam.

— Ba da, ai meritat. Amândouă ați greșit. Dar toate greșelile au venit din iubire, nu din ură.

Într-o seară, mi-a dat o cutie. Înăuntru, scrisori. Peste 20, toate pentru mine, scrise de-a lungul anilor, dar niciodată trimise.

Le-am citit toate. Am plâns. Am râs. Am înțeles.

A murit într-o zi senină de mai. Eu eram lângă ea, cu mâna ei în mâna mea. Ultimul cuvânt a fost „iartă-mă”.

La înmormântare, mama adoptivă a venit. A stat în spate, tăcută. Când am coborât sicriul, m-a luat de mână.

— Ana, pot să vin la parastas?

— Poți. Nu trebuie să aleg între voi. Vă am pe amândouă, în feluri diferite.

Astăzi, sunt mamă. Fetița mea poartă numele celor două femei care m-au iubit cum au știut ele: Maria-Nicoleta.

Și am învățat că familia nu e doar sânge. E și alegere, e și iertare. E și durere, dar mai ales, e dragoste.

Viața m-a pus între două mame. Una m-a crescut, alta m-a purtat în pântece. Le-am iubit pe amândouă. Și niciuna nu m-a iubit mai puțin. Doar diferit.

Dacă și tu ai o poveste despre iertare, despre regăsire sau despre curajul de a afla adevărul, distribuie această poveste mai departe. Poate cineva are nevoie să o citească chiar azi.

Apasă ❤️ și dă share dacă te-a emoționat. Cineva s-ar putea regăsi în rândurile astea.