În timp ce echipa medicală se grăbea să le acorde ajutor, o întrebare plutea apăsător prin toată secția de urgență:

Unde era mama?

În timp ce doctorii alergau pe holuri cu gemenii în brațe, iar Lavinia era dusă pe un pat mobil, asistenta Elena nu-și putea lua gândul de la acel „mama doarme de trei zile”. Și nu era vorba de o metaforă. Nu, fetița spusese cu o durere și cu o luciditate care te sfâșia. O spusese cu sinceritatea aceea brută pe care numai copiii o pot avea. Elena știa că nu e timp de pierdut. A sunat imediat la Poliție și a dat toate detaliile pe care Lavinia le putuse rosti între două lacrimi: o căsuță dărăpănată la marginea satului Valea Rece, fără drum asfaltat, fără vecini prea aproape, doar o cărare bătătorită între câmpuri.

Între timp, medicii reușiseră să stabilizeze gemenii. Aveau febră mare, erau deshidratați și slăbiți, dar reacționau la tratament. Lavinia însă… Lavinia nu spunea nimic. Stătea pe marginea patului, cu pătura trasă până sub bărbie, și privea tavanul, tăcută, cu ochii mari și goi. Doar degetele îi zvâcneau, ca și cum și-ar fi reamintit drumul lung și bolovănos pe care-l străbătuse cu roaba ruginită.

— Lavinia, mama ta… unde e mama ta acum? a întrebat-o o psihologă chemată în grabă.

Fetița a clipit încet, de parcă întrebare i-ar fi răscolit amintiri pe care încerca să le îngroape.

— E acasă. Pe pat. Nu s-a mai ridicat… Am strigat-o. M-am urcat lângă ea. M-am uitat la ochii ei. Nu se mișcau. Era rece… dar nu chiar… Poate că dormea adânc… cum dormea tati, înainte să plece…

— Tati?

— A murit anul trecut. Mama zicea că a plecat la îngeri, dar eu am auzit că s-a spânzurat în pădure.

Toți din salon au încremenit. Psihologa s-a apropiat și i-a mângâiat ușor părul ciufulit.

— Și de atunci mama ta era tristă?

— Da. Plângea mult noaptea. Nu mai avea bani. Uneori mergea la sat și se întorcea cu pâine și lapte… alteori doar cu ochii roșii și cu picioarele goale.

Lavinia se întoarse către femeia din halatul alb.

— O să o treziți, nu? Vă rog… Eu n-am vrut să plec fără ea. Dar mi-a fost frică. Frații mei… plângeau tot timpul. Nu mai aveam apă caldă. Și la magazin nu m-a lăsat tanti să iau nimic fără bani. Nici măcar o sticlă de lapte.

La acel moment, polițiștii au sosit la spital. După ce au stat de vorbă cu medici și asistenta Elena, au pornit imediat către căsuța din Valea Rece. Acolo, într-o cameră întunecată, pe un pat rupt și cu o pătură veche peste ea, zăcea mama Laviniei. Era în viață. Slăbită, deshidratată, intrată într-o stare aproape comatoasă de epuizare fizică și psihică. Avea depresie severă post-natală. Trăia, dar abia.

Au chemat ambulanța, au dus-o direct la spital. Doctorii nu puteau să înțeleagă cum o femeie în acea stare reușise, chiar și pentru câteva zile după naștere, să aibă grijă de trei copii. Dar adevărul era simplu: n-avea altă opțiune. Bărbatul ei murise, rudele îi întorseseră spatele, vecinii o considerau „o ciudată” și nimeni nu-și mai bătea capul cu familia din capătul satului. Sărăcia, frigul, lipsa de sprijin și depresia o trăseseră încet spre abis.

Dar ceea ce a făcut Lavinia… a schimbat totul.

Povestea ei a ajuns, în doar câteva ore, în presă. O jurnalistă locală, Andreea Nistor, a fost la spital și a scris un articol care a devenit viral în doar câteva ore: „Fetița cu roaba: eroină la șapte ani”.

Reacțiile nu au întârziat. Un val uriaș de empatie s-a revărsat din toate colțurile țării. Oameni simpli, mame, tați, pensionari, studenți — toți au trimis pachete, bani, mesaje. S-a deschis un cont special pentru Lavinia și frații ei, iar în doar 48 de ore, suma strânsă depășea 70.000 de lei.

Primăria, presată de opinia publică, a reacționat și ea. Asistenta socială din sat a fost trasă la răspundere pentru neglijență, iar o echipă de intervenție a fost trimisă să vadă condițiile în care trăia familia. Casa a fost declarată nelocuibilă.

Dar mai presus de toate, mama Laviniei, Mariana, a primit ajutorul de care avea atâta nevoie. A fost internată într-o secție de psihiatrie, unde i s-a pus în sfârșit diagnosticul de depresie severă. Cu tratament și terapie, starea ei a început să se îmbunătățească lent.

Lavinia, între timp, a rămas în grija unui asistent maternal din oraș. Era o femeie caldă, doamna Ionescu, care i-a spus de la început:

— La mine nu e lux, dar e căldură. Și mereu e mâncare pe masă. Și nimeni nu se culcă plângând.

Fetița a început să zâmbească, timid la început, dar din ce în ce mai des. Mergea zilnic la spital să-și vadă frații, iar medicii o lăsau chiar să-i țină în brațe.

— Să știți că le-am dat eu nume, le-a zis serioasă doctoriței pediatre. Pe băiețel îl cheamă Andrei, că așa voia mama. Pe fetiță am botezat-o Maria, că așa o chema pe bunica. Sper că e în regulă…

Toți din salon au lăcrimat.

După trei săptămâni, Mariana a cerut să-și vadă copiii. Nu plângea, nu implora, dar vocea îi tremura când a spus:

— Vreau să încerc. Să fiu mama pe care n-am putut să fiu.

Psihologii i-au dat o șansă. Întâlnirea cu Lavinia a fost sfâșietoare. Fetița a stat în prag, cu ochii măriți, apoi a alergat spre ea.

— Mami! Te-ai trezit! Te-ai trezit cu adevărat!

Și mama, cu mâinile tremurânde, a cuprins-o strâns:

— Iartă-mă, puiul meu. Tu m-ai salvat pe toți…

După o lună, s-a luat decizia finală. Mariana avea dreptul să-i crească din nou, dar sub monitorizare strictă. Primăria, impresionată de poveste, i-a oferit o locuință socială în oraș, aproape de spital, aproape de școală, aproape de oameni. O asociație s-a oferit să o ajute să se recalifice profesional. O altă organizație i-a oferit consiliere psihologică gratuită.

Viața nu a devenit perfectă peste noapte. Au fost zile grele, nopți nedormite, temeri și întrebări. Dar în fiecare dimineață, Lavinia își îmbrăca uniforma și mergea la școală. Și în fiecare seară, adormea cu frații ei alături, știind că mama e trează. Cu adevărat trează. Cu inima trează.

Iar într-o zi, într-un interviu televizat, cineva a întrebat-o:

— Lavinia, cum ai reușit? Ce te-a făcut să pornești singură, cu roaba, pe drum?

Fetița a zâmbit, așa cum doar copiii cu suflet mare știu să zâmbească.

— Pentru că dacă eu nu făceam ceva… nimeni nu mai făcea.

Acel răspuns, simplu și curat, a devenit simbolul unei campanii naționale pentru sprijinirea familiilor vulnerabile. Și totul a început cu o roabă ruginită, doi gemeni plăpânzi… și o fetiță care nu a renunțat.