M-am întors, i-am luat Hannei mâna și am plecat spre mașină.

Trei zile mai târziu, mama a primit o scrisoare și s-a făcut albă ca varul.

Nu mi-a spus niciodată ce scria în acea scrisoare, dar știu sigur că, în clipa în care a citit-o, tot sângele i s-a scurs din obraji. A încremenit pe loc, cu plicul alb în mâini, în timp ce Bianca s-a ridicat de pe canapea, curioasă, întrebând ce s-a întâmplat. Mama nu i-a răspuns. S-a dus direct în dormitor, trântind ușa în urma ei.

Eu și Hanna stăteam atunci într-un apartament mic, închiriat la marginea orașului, într-un bloc vechi cu igrasie pe pereți. Nu era ce-mi doream pentru fetița mea, dar era un acoperiș deasupra capului și o saltea unde putea dormi în siguranță, cu mâna în mâna mea. A doua zi după ce ne-am mutat, mi-a spus în șoaptă:
— E ok aici, mamă. E cald și nu plouă înăuntru. Asta e tot ce contează.

Dar nu era tot ce conta. Voiam mai mult pentru ea. Pentru noi. Și știam că nu puteam lăsa totul așa. Tăcerea aceea cu „Am înțeles” nu însemna că renunțam. Însemna că plănuiam.

După ce mama a primit scrisoarea, au început telefoanele. Întâi unul pe zi. Apoi mai multe. Nu răspundeam. Apoi mi-a scris un mesaj: „Elena, avem nevoie să vorbim. E important.” L-am șters. Apoi altul: „Vreau să vorbesc cu Hanna. Îmi pare rău.” Îmi pare rău? Ca și cum un simplu „îmi pare rău” ar putea șterge orele alea petrecute în ploaie? Nu. Nu i-am permis să o mai rănească.

La serviciu, eram ca o umbră. Dădeam randament, dar nu mai eram aceeași. Colegii au observat. Una dintre colege, Loredana, a venit într-o pauză și m-a întrebat direct:
— Ce s-a întâmplat, Elena? Ai ochii unei femei care a fost trădată.

Am lăsat totul să iasă. I-am povestit tot. Când am terminat, mi-a luat mâna și a zis:
— Știi că ai dreptul să ceri sprijin, nu? Statul român nu e perfect, dar ai drepturi. Și dacă casa aia e trecută și pe numele tău…

Mi-a luat două zile să găsesc actele, dar am găsit contractul de moștenire. Casa era moștenire de familie. Bunicul o lăsase mamei, dar și mie, în cote egale. Iar eu niciodată nu semnasem ceva care să-mi cedeze partea. Doar că până atunci, din respect, o lăsasem pe mama să creadă că e a ei. Ei bine, jocul se schimbase.

Am mers la un avocat. A citit tot și a clătinat din cap.
— Au fost abuzive, doamnă. Aveți dreptul să reveniți. Să cereți evacuarea lor dacă e cazul.

Am zâmbit pentru prima oară în săptămâni. Nu pentru răzbunare. Pentru dreptate. Pentru Hanna.

A doua zi, i-am scris mamei un singur mesaj: „Ne vedem în instanță.” A urmat un șir de apeluri, de data asta isterice. Nu am răspuns. Apoi, a doua scrisoare a plecat. De data asta, cu antet de avocat. Mama a încercat din nou să negocieze. Bianca m-a sunat plângând, spunând că am distrus familia. Eu doar am răspuns calm:
— Familia a fost distrusă când ați închis ușa în fața unui copil ud și înfrigurat.

Procesul a început repede, mai ales că era clar: nu fusesem niciodată evacuată legal, nu semnasem niciun act. În ziua audierii, mama stătea îmbrăcată sobru, cu o privire umilită. Bianca n-a venit. S-a temut de judecată. Hanna era cu mine, îmbrăcată frumos, cu părul prins într-o coadă simplă, așa cum îi place ei. Când judecătoarea a întrebat dacă a existat un abuz, m-am uitat în ochii fiicei mele și am spus cu voce tare:
— Da. Să-ți abandonezi copilul afară, în ploaie, e abuz. Emoțional și fizic.

Am câștigat. Sentința a fost clară: aveam dreptul să locuim în casă. Și aveam dreptul să cer evacuarea celor care ne-au alungat. N-am cerut evacuare imediată. Le-am dat două săptămâni. Atât. Atunci mama m-a privit pentru prima dată cu adevărata teamă în ochi. Pentru că nu era doar despre casă. Era despre faptul că, pentru prima dată, refuzam să mai fiu copilul care tace.

La două săptămâni fix, am revenit. Cu un executor. Casa era goală. Bianca plecase la soțul ei, la Brașov. Mama… nu știu unde. N-a lăsat niciun bilet.

În casă era liniște. O liniște apăsătoare, dar eliberatoare. Hanna s-a dus în camera ei. Totul era gol, dar s-a întins pe podea și a spus:
— Mamă, aici se simte acasă. Nu contează patul. Conta să nu fim alungați.

Am plâns atunci. Prima dată de când plecaserăm.

În săptămânile următoare, am redecorat. Încet, cu bani puțini. Am vopsit pereții, am reparat ce era stricat, și am adus înapoi viața în casă. Hanna și-a cusut o nouă pătură, tot cu margarete. Iar eu… am redescoperit ce înseamnă să ai un cămin.

Mama? A sunat abia peste o lună. Cu o voce blândă, obosită:
— Pot să vorbesc cu Hanna?

I-am spus:
— Dacă vrea ea. Dar nu te aștepta să uite.

Hanna a luat telefonul, l-a privit o clipă, apoi mi l-a întins:
— Nu azi, mamă. Poate altădată.

Și am înțeles. Copiii nu uită. Dar pot ierta, când sunt iubiți.

Povestea noastră n-a fost ușoară, dar a fost dreaptă. Și într-o Românie unde deseori nedreptatea e regulă, noi am avut curajul să spunem „Ajunge.”

Azi, casa miroase a plăcintă cu mere. Hanna desenează în sufragerie, iar eu citesc pe canapea. Nu e o imagine perfectă. Dar e adevărată. Și e a noastră. Iar uneori, asta e tot ce contează.