Era un rezumat simplu — date, sume în lei și o pagină care făcea foarte greu să mai pretinzi că totul fusese „doar un ajutor temporar”.

Mihai este primul care își revine. Își drege glasul, dar nu spune nimic. Andreea răsfoiește foile din plic cu mișcări din ce în ce mai lente, de parcă fiecare rând ar cântări mai mult decât precedentul.

Pe pagină sunt datele, transferurile, chitanțele, lunile în care am plătit ratele lor, taxele copiilor, facturile restante, „împrumuturile mici” care nu s-au mai întors niciodată. Totalul de la final este încadrat cu un chenar subțire. Nu este o sumă astronomică. Dar este suficientă cât să spună o poveste

Ana își plimbă privirea de la mama ei la mine. Vlad ține lingurița în aer, uitând că voia să guste din ultima bucățică de cozonac. În liniștea aceea, nu mai există decât foșnetul hârtiei și ticăitul ceasului din bucătărie.

— Mamă… începe Andreea, dar cuvântul rămâne suspendat.

Nu ridic vocea. Nu am venit să mă cert. Am venit să pun adevărul pe masă, la fel cum pui pâinea.

— Nu este o acuzație, spun încet. Este doar o evidență.

Mihai își trece palma peste frunte.

— Nu știam că ai ținut socoteala.

— Nici eu nu știam, îi răspund. Până într-o seară.

Andreea închide ochii o clipă. O cunosc suficient de bine ca să știu că încearcă să găsească formularea potrivită, fraza care să repare totul fără să recunoască nimic.

— Nu am vrut să te împovărăm, spune ea. A fost doar o perioadă grea.

Cuvintele „doar o perioadă” plutesc între noi. Pe foaie sunt trei ani.

Mihai oftează adânc.

— Am crezut că te ajută să te simți utilă.

Nu mă așteptam la asta. Nu mă doare. Dar mă așază mai drept pe scaun.

— Utilă? repet eu, fără ironie.

Ana își strânge mâinile pe genunchi.

— Mami… noi suntem săraci?

Întrebarea cade ca un pahar spart.

Andreea se întoarce brusc spre ea.

— Nu, iubita mea. Nu despre asta e vorba.

Dar toți știm că exact despre asta e vorba. Despre bani, despre mândrie, despre rușine, despre adevăr.

Eu întind mâna peste masă și o ating ușor pe Ana.

— Nu sunteți săraci, draga mea. Sunteți o familie.

Vlad lasă lingurița jos.

— Atunci de ce e toată lumea tristă?

Nimeni nu răspunde.

Mă uit la Andreea. Îmi amintesc cum o țineam de mână când mergea în prima zi de școală. Îmi amintesc cum plângea când i s-a rupt păpușa preferată. Îmi amintesc cum îmi spunea că, atunci când va fi mare, nu o să mă lase niciodată singură.

Viața nu ne face mincinoși. Ne face ocupați. Ne face speriați. Ne face să amânăm adevăruri.

— Când ai spus că aveți nevoie de limite, o întreb, la ce te refereai?

Ea își umezește buzele.

— Cred că… am început să depindem prea mult de tine. Și nu e sănătos.

Mihai dă din cap.

— Pentru nimeni.

Nu mă apăr. Nu cer recunoștință. Nu cer explicații.

— Și pentru mine? întreb.

Andreea ridică privirea. În ochii ei apare, pentru prima dată în seara aceea, ceva sincer.

— Pentru tine… cred că a fost nedrept.

Nu mă așteptam la recunoașterea asta. Nu rezolvă totul. Dar deschide o ușă.

Vântul lovește ușor geamul. Flacăra lumânării se clatină.

— Știți ce mi-a lipsit cel mai mult? spun eu.

Ei tac.

— Nu banii. Nu liniștea. Ci faptul că nu m-ați întrebat niciodată dacă pot. Doar dacă vreau.

Andreea își duce mâna la gură. Mihai privește în jos.

Ana se ridică de pe scaun și vine lângă mine. Își sprijină capul de brațul meu.

— Bunico, tu poți să stai cu noi mereu.

În acel moment, ceva se rupe în Andreea. Lacrimile îi umplu ochii.

— N-am vrut să ajungem aici, spune ea. Totul a scăpat de sub control. Ratele, prețurile, școala… și apoi ne-am obișnuit să suni tu cu soluția.

Mihai adaugă încet:

— Și ne-a fost rușine să spunem că nu ne descurcăm.

Rușinea. Cuvântul pe care nimeni nu vrea să-l rostească.

— Și atunci ați preferat să spuneți că totul e strâmt… în timp ce cumpărați lucruri de sărbătorit, spun eu blând.

Andreea nu se apără.

— Am vrut să simțim că trăim, nu doar că supraviețuim.

Îi înțeleg. Mai mult decât ar crede.

Tacem din nou. Dar nu mai este o tăcere rece. Este o tăcere care caută loc.

Mihai împinge plicul înapoi spre mine.

— Ce vrei să facem?

Întrebarea nu este despre bani. Este despre familie.

Mă uit la nepoții mei. La masa care încă miroase a sarmale și scorțișoară. La lumina caldă care cade peste fețele noastre obosite.

— Vreau adevăr, spun. Fără rușine. Fără povești. Fără „doar de data asta”.

Andreea dă din cap, plângând în liniște.

— Și banii? întreabă Mihai.

Privesc totalul încadrat pe pagină. Ani de liniște cumpărată.

Împăturesc foaia și o pun înapoi în plic.

— Banii sunt deja duși. Dar relațiile încă pot fi salvate.

Ana mă strânge mai tare.

— Deci nu mai ești supărată?

Zâmbesc.

— Sunt obosită. Dar nu sunt supărată.

Vlad întreabă:

— Putem să mai mâncăm cozonac?

Toți izbucnim în râs, un râs fragil, dar adevărat.

Andreea se ridică și începe să strângă farfuriile. O ajut fără să spun nimic. Mișcările noastre se sincronizează ca altădată, când găteam împreună în bucătăria veche.

— Mamă… spune ea încet, lângă chiuvetă. Îmi pare rău.

Nu este un discurs. Nu este perfect. Dar este real.

Îi ating mâna.

— Și mie.

Mihai intră în bucătărie cu plicul.

— Îl păstrezi?

Mă gândesc o clipă.

— Nu, spun. L-am adus ca să ne vedem. Nu ca să ne judecăm.

Rup foile în două, apoi încă o dată. Le arunc în coș.

Mihai mă privește lung.

Poate înțelege acum că unele datorii nu se plătesc în bani.

Ne întoarcem la masă. Ana desenează cu degetul firimituri în formă de inimă. Vlad negociază ultima felie de cozonac.

În casa mică miroase a scorțișoară, a iertare și a ceva ce nu mai simțisem de mult:

liniște fără preț.

Nu știu ce va urma. Nu știu dacă vor reuși fără ajutorul meu. Nu știu dacă vor mai exista momente grele.

Dar știu ceva sigur.

În seara aceea, la masa de Crăciun, nu am pierdut un loc.

Mi l-am recâștigat.

Și, pentru prima dată după mult timp, nu pentru că plătisem pentru el.