Adevărul era mult mai cumplit decât ne-am fi putut imagina.

Andreea a ezitat o fracțiune de secundă. Era genul acela de tăcere prea lungă ca să fie firească, prea scurtă ca să nu ridice semne de întrebare. A clipit des, de parcă încerca să alunge ceva din ochi sau din minte. Și-apoi a rostit, pe un ton prea apăsat:

„Nu știu ce s-a întâmplat. Nu era nimic când am plecat…”

Dar vocea ei trăda altceva. Polițistul care o însoțea și-a ridicat sprânceana, vizibil sceptic. Inspectorul de la protecția copilului, o femeie în jur de cincizeci de ani cu o privire pătrunzătoare, a intervenit calm, dar ferm:

„Doamnă, vom merge cu dumneavoastră la secție pentru declarație. Este o procedură standard.”

Andreea a dat din cap, fără să comenteze. A evitat privirea mea. A evitat să se uite la Maria.

Atunci am știut. Nu era vorba de un accident. Nici de o neînțelegere. Cineva făcuse rău acestui copil. Iar acel cineva fie era Andreea, fie cineva apropiat ei — poate chiar în casa în care Maria locuia.

După ce au plecat, am rămas singură în camera copilului, cu mâinile încleștate pe pătuțul gol. Inima îmi bubuia. Gândurile îmi alergau haotic. Cristian a intrat și a pus mâna pe umărul meu.

„Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat. Și trebuie să fim pregătiți… pentru ce urmează.”

A doua zi, am fost chemați la secție pentru o declarație suplimentară. Am aflat că Maria fusese dusă la Spitalul Grigore Alexandrescu pentru examinări amănunțite. Medicul pediatru constatase leziuni de diverse vârste — unele de cel puțin două săptămâni. Asta însemna că nu era prima dată. Era un tipar.

Protecția copilului deschisese o anchetă. Era vorba de posibile rele tratamente aplicate minorului. Andreea nu mai avea voie să se apropie de Maria până la finalizarea anchetei. Copila fusese plasată temporar în grija noastră.

Am semnat documentele tremurând. Era imposibil de imaginat că sora mea — femeia care își dorise atât de mult acest copil, care plânsese de fericire când a aflat că e însărcinată — ar fi putut fi complice la asemenea orori.

În seara aceea, în timp ce o țineam pe Maria în brațe, am observat o reacție stranie. Când m-am apropiat de ea să-i pup fruntea, a tresărit. Un spasme mic, dar clar. Ca un instinct de apărare.

M-a lovit un gând înfiorător: dacă Maria învățase deja să se teamă de apropiere?

Timpul a trecut lent în săptămânile care au urmat. Irina a devenit protectoare. Dormea cu o jucărie de pluș lângă pătuțul Mariei și îi cânta seara. Uneori o auzeam cum îi șoptește: „Ești în siguranță acum. Suntem cu tine.”

Într-o marți, pe când mă pregăteam să ies cu fetele la plimbare, am primit un telefon de la un număr necunoscut.

Era avocatul Andreei.

„Doamnă, clienta mea dorește să vă întâlnească. În prezența mea. Vrea să vă spună ceva.”

Am simțit un nod în gât. Dar am acceptat.

Ne-am întâlnit într-o cafenea discretă din centrul Bucureștiului. Andreea era palidă, cu ochii încercănați. Mâinile îi tremurau. Avocatul i-a făcut un semn din cap. Ea s-a uitat direct la mine și a rostit, cu voce joasă:

„Nu eu… nu eu am rănit-o pe Maria. Dar știam. Și n-am făcut nimic.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Paharul cu apă din fața mea a devenit brusc neimportant. Am strâns pumnii în poală.

„Cine?” am întrebat. „Cine a făcut asta?”

Andreea a oftat adânc, iar lacrimile au început să-i curgă.

„Rareș… partenerul meu. Nu l-ai cunoscut. L-am cunoscut după ce am născut. Ne-am mutat împreună când Maria avea trei săptămâni. La început era totul bine… dar apoi, când plângea prea mult, se enerva. Spunea că ‘îi rupe nervii’. Am văzut prima dată o vânătaie și m-a făcut să cred că eu i-am pus scutecul prea strâns. Apoi alta. Și alta. Dar când i-am spus să plece, a devenit violent. Cu mine. Am… am crezut că o să ne omoare dacă încerc să-l dau afară.”

Am încremenit.

„Și totuși ai lăsat-o cu el…”

„Nu… Nu era cu el. Jur. Când am adus-o la voi, Maria nu mai fusese cu el de două zile. Încercam să mă desprind. Interviul acela era pentru a găsi un job ca să pot fugi. Să scap.”

Lacrimi amare i-au brăzdat fața. Am văzut în ea o durere sinceră. Dar și o vinovăție adâncă.

Avocatul a completat:

„Doamna Andreea este dispusă să depună plângere și să colaboreze integral cu autoritățile. Ne bazăm pe sprijinul dumneavoastră pentru a asigura protecția copilului în acest proces.”

Am dat din cap. Nu puteam încă s-o iert. Dar știam că adevărul trebuia scos la iveală.

Rareș a fost arestat o săptămână mai târziu. Se ascundea într-o garsonieră din Militari. Avea cazier pentru alte infracțiuni minore. Ancheta a scos la iveală că mai avusese episoade violente și cu alte femei, dar nimeni nu depusese plângere oficială.

Procesul a durat luni. Andreea a fost audiată. A mărturisit tot. Judecătorul a decis ca Maria să rămână temporar în grija noastră, iar Andreea să urmeze terapie psihologică și cursuri de parenting, supravegheată de un asistent social.

La un an după acea zi teribilă, Maria împlinea un an și jumătate. Mergea deja, cu pași mici, ținându-se de mobilă, iar Irina o învăța să danseze în cerc pe muzica de la desene animate. Râdea. Râdea cu poftă, cu bucurie adevărată. Fără teamă.

Într-o seară, am primit o scrisoare scrisă de mână de la Andreea. Îmi cerea iertare. Îmi mulțumea. Și promitea că, indiferent ce va decide instanța, ea va lupta să devină mama pe care Maria o merită.

Am pus scrisoarea în sertarul de lângă pătuț. Nu știam dacă o voi ierta vreodată. Dar știam un lucru:

În ziua în care fiica mea a strigat „Mamă… ceva nu e în regulă”, o viață a fost salvată.

Și pentru asta, am fost recunoscătoare.