«Mamă, eu… nu pot să intru acum în apă. E cineva în baie…»

Soția mea a încremenit. Amândoi ne-am uitat unul la altul, neînțelegând. Era evident că nimeni nu intrase în baie. Locuiam într-un apartament cu două camere dintr-un cartier liniștit din Brașov, și totul fusese liniștit în seara aceea. M-am ridicat imediat de pe canapea și am mers spre baie. Am deschis ușa larg — nimeni. Totul era la locul lui. Am privit înapoi spre fetița noastră, care stătea în hol, cu ochii mari și plini de frică.

— Cum adică e cineva în baie, puiule? am întrebat-o, încercând să nu-i arăt îngrijorarea din voce.

— Nu știu, tati. Nu-l văd mereu… dar îl simt. E acolo și se supără când intru în cadă fără să-i cer voie.

M-a trecut un fior rece pe șira spinării. Soția mea a dat ochii peste cap, frustrată.

— Lasă prostiile! Nu există niciun om invizibil în baie! E doar imaginația ta, de la desenele alea tâmpite cu fantome.

Dar fetița s-a dat un pas înapoi și și-a cuprins brațele cu mâinile, tremurând.

— Nu e o fantomă, mami. E un băiețel. Și e trist. A zis că apa e a lui.

M-am întors spre soție. Ochii i se înmuiaseră. A oftat, apoi s-a așezat în genunchi în fața micuței.

— Uite ce facem. Tati verifică din nou baia, ne asigurăm că nu e nimic acolo, și apoi intrăm împreună în cadă. Eu stau cu tine tot timpul. Bine?

Fetița a ezitat, dar apoi a dat din cap, încet. Am intrat din nou în baie, am controlat fiecare colțișor, am tras și perdeaua de la duș. Totul era normal. Dar în aer era o răceală ciudată, deși caloriferul mergea. Un miros slab de mucegai venea dinspre sifonul de la cadă. Mi-am notat mental să chem un instalator.

Soția a intrat cu fiica noastră, iar eu m-am retras în sufragerie. Am încercat să mă concentrez pe televizor, dar gândul la ce spusese micuța nu-mi dădea pace. M-am ridicat și m-am dus în dormitor. Am scos o cutie veche cu albume de fotografii. Aveam o bănuială… o amintire vagă din copilăria mea legată de acel bloc.

Am deschis albumul de la mutarea noastră, acum patru ani. Printre acte, facturi și poze cu zugrăveala, era și o copie după un ziar local din 1996, în care apărea o știre despre o tragedie. Un băiețel de 6 ani se înecase în cadă, în chiar apartamentul nostru. Mama lui adormise în sufragerie. Tatăl plecase în delegație. Copilul fusese găsit dimineața, fără suflare, în apă. Numele lui era Dragoș.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am închis repede albumul și l-am pus la loc, sperând că totul nu e decât o coincidență. În seara aceea, fiica noastră n-a mai vrut să se joace. A stat cuminte, dar tăcută. La culcare, am întrebat-o dacă l-a mai văzut pe băiețel.

— Nu azi. Dar el vine când e supărat. Spune că nimeni nu l-a auzit când a strigat.

Mi-a venit să plâng. O îmbrățișasem strâns și am rămas lângă ea până a adormit. După ce a adormit și soția, m-am dus iar în baie. Am aprins lumina și am privit în jur. M-am așezat pe marginea căzii, am atins robinetul și am închis ochii. Un gând nebunesc mi-a venit în minte. Am șoptit:

— Dragoș… dacă ești aici, îmi pare rău. Îmi pare rău că ți s-a întâmplat asta. Poți să ne spui ce vrei? Poate te putem ajuta…

Am rămas acolo, tăcut, câteva minute. Nimic. Doar sunetul slab al apei picurând de la baterie. Dar în acea noapte am visat ceva ciudat. Eram în baie, dar totul era vechi, decolorat. O femeie plângea în sufragerie, iar din baie se auzea un cântec trist de leagăn. Am deschis ușa și l-am văzut pe el — un băiețel cu părul ud, sprijinit de marginea căzii. M-a privit cu niște ochi goi și m-a întrebat:

— De ce n-a venit nimeni?

M-am trezit brusc, transpirat. Ceasul arăta 3:03. Mi-am spus că a fost doar un vis. Dar în ziua următoare, fetița noastră a venit la noi la micul dejun și a spus senin:

— L-am visat și eu. A zis că vrea să plece, dar nu știe cum. Că e prins în apă.

Soția m-a privit speriată. Am decis să vorbim cu o bătrână din bloc, tanti Ileana, care stă la etajul de jos și care locuiește acolo de când s-a construit blocul. Ne-a primit cu o cafea și o țigară aprinsă în colțul gurii.

— Așa… apartamentul 14, nu? Da, cum să nu… acolo a fost tragedia aia mare. Săraca femeie, a luat-o cu capul după moartea copilului. A zis că-l aude noaptea prin țevi. Că plânge și se joacă în apă. N-a mai stat mult acolo. După aia s-a vândut ieftin, că lumea nu prea mai voia să se mute acolo.

Ne-a aruncat o privire curioasă.

— Ați pățit ceva? Ați simțit ceva?

Am dat din cap, ezitant. Nu voiam să par ridicol. Dar i-am povestit ce spusese fiica noastră. Tanti Ileana a oftat și a dus crucea de la gât la buze.

— Copiii sunt mai sensibili. Ei văd ce noi nu mai vedem. Dacă fetița voastră zice că băiatul e trist, atunci poate chiar e… și poate are nevoie de ajutor.

Am plecat de acolo și am început să cercetăm. Am găsit o fotografie alb-negru într-un articol vechi pe internet, cu băiețelul. Când i-am arătat-o fiicei noastre, a spus imediat:

— El e. Dragoș.

Am luat legătura cu un preot care mai fusese chemat și în alte locuri „cu probleme”. A venit într-o seară, a făcut o sfeștanie și a citit rugăciuni. A lăsat lumânări aprinse în baie și ne-a spus să nu ne temem.

În acea noapte, fetița noastră a dormit liniștită. Dimineață, când s-a trezit, ne-a spus zâmbind:

— L-a luat o lumină mare. Și apoi a plecat. A zis că acum poate merge la mama lui.

Am simțit un nod în gât. Am plâns, toți trei, fără rușine. Nu știu dacă ce s-a întâmplat a fost real, o proiecție psihică, imaginație sau altceva. Dar de atunci, baia nu mai e rece, nu mai miroase a mucegai, iar fetița noastră râde din nou la baie și se joacă cu rățuștele în apă.

Viața noastră s-a întors la normal. Dar în fiecare an, pe 5 martie — ziua în care băiețelul s-a înecat — aprindem o lumânare în baie. În liniște. Pentru Dragoș.

Poate că unele suflete chiar au nevoie să fie ascultate, ca să poată merge mai departe. Poate că, uneori, copiii nu inventează. Ci doar spun adevărul pe care noi, adulții, am uitat să-l credem.