O răceală determinată s-a așternut în mine. Nu mai era doar un caz de violență domestică. Era vorba despre un bărbat periculos care se credea de neatins.

Și nu avea idee că furtuna care urma să-l lovească venea chiar de la persoana pe care o subestimase cel mai mult.

Am început să adun probe cu meticulozitatea cu care obișnuiam să-mi construiesc dosarele în perioada când lucram pe cazuri grele. De data asta, însă, nu era vorba despre un criminal necunoscut, ci despre propriul meu ginere, un bărbat care credea că poziția lui socială și influența în cercurile de afaceri îl făceau intangibil. Avea să afle că nu există om intangibil — nu cât timp mai am sânge în vene și un creier antrenat să vâneze minciuni.

Ana stătea pe canapea, acoperită cu o pătură groasă, cu mâinile lipite de burtica ei mare. De fiecare dată când tresărea la câte un sunet din stradă, îmi simțeam inima frângându-se. Nu era doar frica în privirea ei. Era și rușinea. Rușinea că ajunsese să accepte abuzul, să-l ascundă de ochii noștri ani întregi. Dar n-am mustrat-o. Victima nu e niciodată vinovată. Vinovat e călăul. Iar Dorin era un călău în costum de firmă.

În noaptea aceea, în timp ce Ana dormea, am început să răscolesc trecutul lui Dorin. Cu accesul pe care îl aveam încă la bazele de date ale poliției, am scotocit fiecare dosar, fiecare amendă, fiecare legătură suspectă. Și, în curând, s-a conturat o rețea de corupție mai întinsă decât bănuisem.

Firma lui, „DRA Invest”, avea contracte cu statul în valoare de milioane de euro. Numai că unele dintre ele erau atribuite prin licitații trucate, semnate de funcționari care apăreau în poze cu el la partide de vânătoare. Am făcut capturi de ecran, am salvat documente, am notat nume. Simțeam din nou adrenalina anchetei, dar de data asta nu o făceam pentru carieră. O făceam pentru fiica mea. Pentru nepotul meu, nenăscut, care avea dreptul la o viață fără frică.

În ziua următoare, m-am întâlnit cu Enache într-o cafenea discretă din Cotroceni. Mi-a ascultat explicațiile cu o privire din ce în ce mai gravă. Când am terminat, a tras aer în piept și a spus:

— E mai mare decât credeam. Dacă ne mișcăm prost, o să fim urmăriți noi.

— Atunci trebuie să ne mișcăm perfect, i-am răspuns.

Mi-a promis că va pune pe cineva discret să monitorizeze mișcările lui Dorin. Iar eu m-am apucat să încropesc un dosar paralel, unul care putea fi predat presei în caz că justiția era orbită de bani.

Dar Dorin nu stătea degeaba. La două zile după ordinul de protecție, am găsit urme de pași în zăpada de la intrarea blocului. Nu era nimeni în preajmă, dar știam că fusese acolo. Probabil spera s-o vadă pe Ana sau poate doar voia să ne intimideze.

În acea seară, am mutat-o la o pensiune de la marginea orașului, sub pază. Am avut grijă să nu lăsăm urme digitale — fără card, fără apeluri, fără internet. Ana a protestat inițial, dar când a înțeles cât de departe putea merge Dorin, a tăcut și s-a conformat.

În paralel, pontul anonim a devenit un izvor de informații. Persoana care îmi scria părea să știe mult — despre mita dată unor primari, despre off-shore-urile unde se scurgeau fonduri, despre o fostă amantă care dispăruse subit din țară. Am simțit că trebuie să aflu cine e. Așa că am propus o întâlnire.

A acceptat. Ne-am întâlnit într-un parc pustiu din Băneasa, într-o seară rece, cu ceață deasă. Când s-a apropiat, am rămas uimită. Era Ramona, fostă colegă de liceu cu Ana, care lucrase ca secretară la una dintre firmele-satelit ale lui Dorin. Tremura, dar nu de frig.

— Nu mai pot să tac, a spus. Știu ce i-a făcut Anei. L-am văzut cu ochii mei. E un monstru, doamnă Rusu. Și dacă pot ajuta să-l opriți, o voi face.

Mi-a înmânat un stick USB și mi-a spus că acolo se află suficiente documente cât să îngroape trei Dorini. Conturi, tranzacții, conversații înregistrate. Am strâns mâna ei și i-am promis că o vom proteja.

Au urmat zile de analiză. Stickul era o mină de aur. Inclusiv transferuri de bani către un politician cunoscut, sub forma unor „consultanțe fictive”. Am început să scriu un raport. Când a fost gata, l-am trimis direct la procurorul Victor Vasile, un tânăr integru care încă mai credea în justiție.

Dar Dorin a simțit că se strânge lațul. Într-o noapte, cineva a încercat să pătrundă în pensiune. Noroc cu bodyguardul pe care îl angajasem — a reușit să-l imobilizeze. Nu era Dorin, ci un bărbat plătit cu 2000 de lei „să livreze un plic”. În plic era o poză cu mine, decupată dintr-un ziar vechi, și un glonț.

Atunci am știut că nu se va opri. Am cerut sprijin oficial de la Enache și, în paralel, am făcut public dosarul printr-un jurnalist de la o publicație online. Articolul a explodat: „Om de afaceri acuzat de abuz domestic și fraudă de milioane”. Numele lui Dorin era peste tot.

În doar două zile, s-a declanșat ancheta. DNA-ul a descins în sediul firmei, conturile au fost blocate, telefoanele i-au fost confiscate. L-au reținut preventiv pentru 30 de zile. Nu mai putea ajunge la Ana. Nu mai putea amenința. Nu mai putea face rău.

Iar în ziua în care l-au arestat, Ana a intrat în travaliu.

Am fost lângă ea tot timpul. A strâns mâna mea cu forță, și-a înghițit lacrimile și a adus pe lume o fetiță — mică, dar perfectă. A țipat de viață când a ieșit din pântecele mamei sale, ca și cum ar fi știut că lumea în care vine e una care a fost curățată pentru ea.

Am ținut-o în brațe, iar Ana m-a privit cu ochii în lacrimi:

— Mamă… i-am pus numele Clara. Pentru că în sfârșit… totul e clar.

Am zâmbit, obosită, dar împăcată. Furtuna trecuse. Și deși știam că va mai urma o luptă în instanță, știam și că nu mai suntem singure. Aveam adevărul, aveam dovezile, aveam curajul. Și aveam o nouă viață de protejat.

Acea „bătrână mamă” pe care Dorin o disprețuise nu doar că l-a înfruntat, dar i-a și destrămat imperiul minciunilor. Nu pentru răzbunare, ci pentru dragoste. Dragostea pentru fiica ei. Și pentru nepoata care tocmai se născuse într-o lume un pic mai sigură.