Și în timp ce aduna toate sumele — aproximativ 3,8 milioane de euro în total — un gând a prins contur. Un gând dureros, apăsător.

Un gând care avea să schimbe tot ce credea ea.

Și tot ce credea el că știe despre iubire necondiționată.

Trei săptămâni trec într-o clipă atunci când sufletul îți e în flăcări, mistuit de trădarea celui căruia i-ai oferit tot. Beniamin nu își mai exersa discursul pentru toast. Îl arsese într-un colț de grădină împreună cu pozele pe care nu mai putea să le privească fără ca ochii să i se înnoreze de lacrimi.

În ziua nunții, soarele strălucea nepăsător peste Cluj. Oaspeții se adunau la restaurantul luxos de pe malul lacului, unde Tudor și Mădălina aveau parte de o recepție ca-n revistele de lifestyle. Flori rare, muzică live, ospătari în mănuși albe, totul părea rupt dintr-o poveste cu prinți și prințese. Singurul lucru care lipsea era… tatăl miresei.

Mădălina nu părea tulburată. Avea un zâmbet perfect pictat pe buze, părul prins într-un coc elaborat, iar rochia albă strălucea ca o armură scumpă. Nimeni n-ar fi bănuit că înăuntrul ei clocotea un soi de vinovăție tulbure, amestecată cu nerăbdare și mândrie. Gândul că îl „scosese” din poveste pe tatăl ei o făcea să se simtă în control, în siguranță. Într-un colț al minții, încă o mai frământa întrebarea dacă nu fusese prea dură.

Dar nu avea timp pentru regrete. Sau cel puțin așa credea.

Când primii toastari și-au spus glumele și urările, Tudor s-a ridicat cu încredere și a început să vorbească despre iubire, familie și onoare. La final, a făcut un semn discret către unul dintre organizatori. În sală s-a lăsat o liniște ciudată. Luminile s-au estompat, iar pe ecranul uriaș din spatele mesei mirilor a apărut o proiecție.

Un videoclip.

Mădălina s-a întors nedumerită spre Tudor.

— Ce faci? întreabă ea, forțând un zâmbet.

— Surpriză, i-a șoptit el.

Pe ecran a apărut o imagine cu Beniamin. Tânăr. În halat de protecție, pe un șantier, ajutând un muncitor rănit. O voce feminină din off relata: „Acum douăzeci de ani, acest bărbat a salvat viața colegului meu dintr-un incendiu care ar fi trebuit să-l ucidă. Și-a pus viața în pericol pentru un necunoscut. Azi, puțini își mai amintesc, dar eu nu am uitat niciodată.”

Imaginile s-au schimbat. Poze cu Mădălina copil, pe umerii tatălui ei. Beniamin în spital, cu fața bandajată. Mădălina dormind cu capul pe pieptul lui. Un nod a început să-i strângă gâtul. Privirile oaspeților se întorceau spre ea. Unii murmurau, alții șopteau între ei.

— Ce e asta?! întreabă ea, panicată.

Dar vocea lui Tudor a intervenit, de data asta în microfon:

— Cei care o cunosc pe Mădălina știu că e ambițioasă, strălucitoare și determinată. Dar puțini știu că toată puterea și disciplina ei vin de la singurul om care nu a cerut nimic în schimb pentru toată dragostea lui: tatăl ei.

Sala amuțise complet.

— Acum două zile, am aflat cine este cu adevărat acest om pe care l-a respins — a continuat Tudor. — Nu doar un erou, ci și un bărbat de o discreție și demnitate rară. A trăit modest, și-a sacrificat viața pentru fericirea fiicei lui și, chiar și când i-a fost întors spatele, a continuat să o iubească.

A urmat un moment de pauză, apoi ușile mari de la intrare s-au deschis încet. În prag stătea Beniamin. Purta un costum negru perfect croit, cu o cravată de mătase verde închis, care îi scotea în evidență ochii. Părul îi era pieptănat cu grijă, iar cicatricile de pe față, deși vizibile, păreau că nu-i mai umbreau demnitatea, ci o accentuau.

Un murmur a străbătut sala.

Mădălina s-a ridicat brusc. Fața i se schimonosise între rușine și furie.

— Ce cauți aici?! a întrebat cu o voce ascuțită, care a trădat emoția.

Beniamin s-a oprit în mijlocul sălii, calm. Și-a plimbat privirea peste chipurile mirate, apoi a privit direct spre fiica lui.

— Ai spus că nu mă potrivesc cu noua ta viață, Mădălina. Ai avut dreptate. Dar înainte să plec definitiv din ea, am vrut să-ți ofer un cadou de nuntă.

Din buzunarul interior al sacoului și-a scos o mapă elegantă. A urcat pe podiumul mic din fața sălii și i-a întins mapa lui Tudor.

— E pe numele vostru. Trei apartamente în Cluj, două în Brașov și unul în Constanța. Plus un cont cu 500.000 de euro pentru orice proiect veți începe împreună.

Mădălina a rămas cu gura deschisă. Lumea începuse să murmure din nou. Unii aplaudau, alții plângeau în tăcere.

— Tata… dar eu… eu nu am știut…

— N-ai întrebat niciodată, a răspuns el, calm. — Ai fost prea ocupată să îți croiești o viață frumoasă și perfectă, fără să mai privești înapoi.

Și atunci a venit deznodământul. Nu cu furie. Nu cu lacrimi. Ci cu o liniște tăioasă.

— Cadoul este al vostru. Dar eu nu voi mai face parte din povestea asta. Nu pentru că mi-ai spus tu, ci pentru că am înțeles, în sfârșit, că iubirea unui părinte nu trebuie să fie sclavă nerecunoștinței. Am trăit pentru tine, Mădălina. Acum, am să trăiesc și pentru mine.

Și cu o plecăciune ușoară, Beniamin a făcut cale întoarsă, trecând prin sala în care toți cei prezenți îl priveau acum nu cu milă, ci cu un respect profund.

Mădălina a rămas nemișcată, cu lacrimile curgându-i pe obraji, prea șocată să mai rostească ceva.

Abia târziu în noapte, după ce nunta s-a încheiat, a găsit pe masă, într-un plic alb, un bilet scris cu litere drepte:

„Să nu uiți niciodată: ceea ce e în inimă nu poate fi estompat de piele arsă. Ai ales să vezi urâțenia, nu sacrificiul. Îți doresc o viață frumoasă. Dar, mai ales, să înveți să vezi cu inima. Cu dragoste, tata.”

A plâns până dimineață.

Dar era prea târziu.