Orice s-ar fi întâmplat în casa aceea, nu era un accident. Era ceva ce încercau să ascundă cu bună știință.

Am tras-o ușor spre mine, iar ea s-a prins cu disperare de gâtul meu, ca un copil rătăcit care își regăsește părintele după o zi întreagă de teamă. Simțeam cum îi tremură tot trupul. Lacrimile i se prelingeau pe obraz și mi se scurgeau pe gulerul gecii. Elena, soacra, încă vorbea în spatele nostru, cu un ton iritat, dar vocea ei era tot mai departe, acoperită de vuietul sângelui care-mi bubuia în urechi.

— Hai acasă, fata mea, i-am șoptit. Gata, tati e aici.

— Nu pot, a murmurat ea. Nu mă lasă… mi-au luat telefonul, m-au închis în cameră… Radu…

S-a oprit, ca și cum doar rostirea acelui nume îi provoca durere.

M-am întors spre el. Radu stătea cu ochii în podea, fără să aibă curajul să mă privească. Mâinile îi erau strânse în pumni. Nu a spus nimic. Nu a încercat să o oprească. Nu a făcut nici măcar un pas spre ea. Asta a fost suficient pentru mine.

— Ai pus mâna pe fata mea?

A ridicat capul. Părea gol, ca un om care și-a pierdut controlul și acum regretă, dar nu suficient cât să repare. A îngăimat ceva despre nervi, despre o ceartă care a scăpat de sub control, despre faptul că Andreea „îl provoacă mereu”.

Nu l-am lăsat să termine. M-am ridicat și, fără să-l ating, i-am spus apăsat:

— Să nu mai îndrăznești vreodată să o atingi. Dacă o mai cauți, dacă te mai apropii de ea, nu știi ce sunt în stare să fac. Și crede-mă, n-o spun la figurat.

L-am luat pe Andreea și am ieșit. Elena urla după noi că o să ne pară rău, că stricăm o familie, că o să o regretăm. Am dus-o la mașină, i-am pus centura, apoi am pornit motorul. Era frig, dar Andreea începuse să respire mai regulat. În tot drumul spre casă, nu a rostit decât două cuvinte:

— Mulțumesc, tată.

Ajunși acasă, i-am pregătit un ceai și am chemat o prietenă bună de-a soției mele, psiholog. Am știut că avea nevoie de mai mult decât prezența mea, oricât de mult m-aș fi străduit să o ajut. Avea nevoie de cineva care să o asculte, care să o înțeleagă și să o vindece din interior.

La două zile după ce am adus-o acasă, m-a sunat Radu. L-am ignorat. Apoi mi-a scris, amenințând că o va da în judecată pentru abandonul căsniciei, pentru defăimare. Am făcut o copie după pozele cu vânătăile, am adunat mesaje și înregistrări pe care Andreea le avea din timpul relației — și m-am dus la Poliție. Nu ca să-i stric viața. Ci ca să-i opresc cercul de violență.

Andreea a depus plângere. Nu a fost ușor. A plâns din nou în fața unui străin în uniformă, și i-a fost rușine. Dar a făcut-o. Pentru ea. Pentru orice altă femeie care nu ar mai trebui să treacă prin așa ceva.

În următoarele săptămâni, casa noastră a devenit un refugiu. Nopțile erau grele, iar Andreea se trezea adesea din somn cu coșmaruri. Uneori mergeam lângă patul ei și îi țineam mâna, ca pe vremea când era copil și visa urât. Alteori, doar îi lăsam o lampă aprinsă și ușa întredeschisă, să știe că nu e singură.

Vecinii au început să bârfească. „Se întoarce la taică-su după primul hop.” „Poate a exagerat și ea.” Dar nu ne-am lăsat doborâți. Nu am lăsat vorbele altora să ne frângă. M-am dus cu ea la avocat, am început procedura de divorț. I-am spus că nu e un eșec, ci o alegere de a-și salva viața.

Într-o zi, după ce ne-am întors de la terapie, Andreea s-a oprit în fața oglinzii din hol. Și-a atins obrazul, acum vindecat, și a zis:

— Nu credeam că o să fiu femeia care trebuie salvată. Dar… îți mulțumesc că ai venit.

Am simțit nodul din gât cum mă arde. I-am zâmbit doar, să nu vadă lacrimile care îmi urcau în ochi.

— N-ai fost niciodată slabă, Andreea. Ai fost doar iubitoare. Și uneori, ăsta e cel mai periculos lucru într-o lume care nu știe ce să facă cu bunătatea.

A trecut un an. Divorțul a fost finalizat. Radu a primit o amendă și o interdicție de a se apropia. Din păcate, justiția românească nu știe întotdeauna cum să pedepsească abuzul invizibil, dar cel puțin am avut acte, dovezi, martori. Prietena noastră psihologă a continuat terapia cu Andreea, iar încet, încet, fata mea a început să zâmbească din nou.

Și-a găsit un loc de muncă într-o librărie. Îi plac cărțile, îi place liniștea. A început să-și scrie povestea, nu pentru publicare, ci pentru ea. Pentru vindecare. Iar într-o seară, mi-a arătat primele pagini și mi-a spus:

— Tată, într-o zi, femeile ca mine o să citească asta și o să știe că nu sunt singure.

Am îmbrățișat-o. Am simțit din nou fetița aia mică din brațele mele, de acum 25 de ani. Și am știut că, de data asta, e pe drumul cel bun.

Pentru că și-a recăpătat vocea.

Pentru că a ales să trăiască, nu doar să îndure.

Și pentru că, în cea mai întunecată noapte, m-a sunat. Iar eu am răspuns.