Camera părea dintr-odată mai mică, aerul mai greu. Mintea mea derula în grabă fiecare conversație, fiecare zâmbet, fiecare moment pe care îl pusesem pe seama emoțiilor. Pe hol se auzea muzică și râsete, ca și cum nimic din lume nu se schimbase. Dar se schimbase totul.

Stau pe marginea patului și simt cum bilețelul îmi arde palma. Îl împăturesc din nou, mecanic, de parcă aș vrea să-l ascund chiar și de mine. Aud muzica din curte, pașii invitaților pe coridor, clinchetul paharelor. Totul merge înainte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum fiica mea nu ar fi strigat după ajutor din interiorul unui buchet de flori.

Respir adânc și încerc să-mi pun ordine în gânduri. Ana nu ar face o glumă de genul ăsta. Nu ar scrie ceva atât de grav doar din emoție. Dacă a ajuns să-mi lase un mesaj ascuns, înseamnă că nu se simte în siguranță să-mi spună direct. Iar asta mă îngheață.

Îmi amintesc fiecare detaliu din ultimul an. Logodna anunțată calm, fără entuziasm exagerat. Mutarea ei într-un apartament elegant din nordul Bucureștiului, cumpărat „cadou” de părinții lui Radu. Felul în care începe să-mi răspundă mai rar la telefon. Vizitele tot mai scurte. Privirea ei, mereu atentă, mereu calculată, de parcă ar cântări fiecare cuvânt.

Mă ridic brusc. Nu pot rămâne aici. Nu pot aștepta dimineața. Deschid ușa și ies pe hol, încercând să par relaxată. Câțiva invitați îmi zâmbesc, mă felicită, îmi spun ce fiică minunată am. Dau din cap, zâmbesc la rândul meu, dar în interior sunt deja în altă parte.

O găsesc pe Ana lângă terasa principală, înconjurată de rudele lui Radu. Râde, dă din cap, ține paharul de șampanie exact cum trebuie. Când mă vede, ochii i se măresc pentru o clipă, apoi se adună la loc, ca și cum și-ar fi amintit că cineva o privește. Îmi face un semn discret cu capul, un fel de „mai târziu”. Inima îmi bate atât de tare încât mi-e teamă că se vede.

Mă retrag, prefăcându-mă interesată de un tablou de pe perete. Aștept. Fiecare minut se scurge greu. În cele din urmă, Ana se apropie de mine.

— Mamă, totul e bine? întreabă ea, cu voce joasă.

— Da, îi spun. Doar oboseala. Voiam să te întreb dacă ai timp să vorbim puțin. Doar noi două.

Ezită o fracțiune de secundă. Atât îmi trebuie.

— Sigur, spune ea, și se uită instinctiv în jur.

Ne îndepărtăm spre grădina din spate, unde lumina e mai slabă și muzica ajunge estompat. Mă opresc lângă un rând de viță-de-vie și o privesc direct.

— Ana, îi spun încet, am găsit bilețelul.

Fața i se golește de culoare. Paharul îi tremură în mână și aproape că îl scapă.

— Mamă… șoptește ea.

— Spune-mi ce se întâmplă. Acum. Fără ocolișuri.

Se uită din nou în jur, apoi își strânge brațele în jurul trupului, de parcă i-ar fi frig, deși e o seară caldă.

— Nu pot aici, spune ea. Nu acum. Te rog.

— Atunci când? întreb, simțind cum mă cuprinde panica.

— Mâine. Te sun eu. Promit.

Nu sunt convinsă, dar văd frica din ochii ei. Dau din cap.

— Bine. Dar să știi că nu plec nicăieri. Sunt aici.

Îmi strânge mâna cu putere, prea multă putere, și se întoarce spre petrecere, lăsându-mă cu un gol în stomac.

Noaptea trece greu. Aproape nu dorm. Dimineața, telefonul stă lângă mine, dar nu sună. Aștept o oră. Două. Trei. Încep să sun eu. Mesageria vocală. Încerc din nou. Nimic.

La prânz, nu mai rezist. Mă urc în mașină și conduc spre București, spre apartamentul lor. Intru cu cheia pe care mi-o dăduse Ana cu luni în urmă, „pentru urgențe”. Apartamentul e impecabil, prea impecabil. Mobilă scumpă, totul la locul lui, ca într-un catalog. Dar Ana nu e acolo.

Pe masă găsesc telefonul ei. O strângere rece îmi trece prin piept. Telefonul Anei nu pleacă niciodată fără ea.

Aud un zgomot din dormitor. Ușa se deschide și apare Radu.

— Elena? spune el, surprins. Ce faci aici?

— Unde e Ana? întreb, fără introduceri.

Zâmbetul lui se strânge ușor.

— E obosită. A plecat la părinții mei, la Sinaia. Are nevoie de liniște.

— Fără telefon? spun, ridicând aparatul de pe masă.

Pentru o clipă, văd iritarea în ochii lui. Apoi dispare.

— I-am sugerat eu să-l lase. Presiunea a fost mare.

Îl privesc fix. Ceva nu e în regulă.

— Vreau să vorbesc cu ea, spun.

— O să te sune ea când se simte pregătită, spune el, pe un ton care nu mai e deloc politicos.

Mă apropii de el.

— Ascultă-mă bine. Dacă fiica mea nu mă sună în următoarea oră, merg la poliție.

Râde scurt.

— Exagerezi.

— Deloc.

Plec fără să mai spun nimic. În mașină, mâinile îmi tremură. Conduc spre Sinaia, fără să anunț pe nimeni. Casa părinților lui Radu e mare, impunătoare, cu poartă electrică și camere de supraveghere. Sun la poartă. Nimeni nu răspunde.

Sun din nou. A treia oară, poarta se deschide lent. Intru și parchez. Ușa se deschide și apare mama lui Radu, elegantă, zâmbitoare.

— Elena, ce surpriză! Ce te aduce?

— Ana, spun direct. Vreau să o văd.

Zâmbetul ei se crispează.

— Se odihnește. Nu e momentul.

— E fiica mea.

— Acum e și soția fiului meu, spune ea, pe un ton calm, dar tăios.

Intru fără să mai cer permisiune. O caut prin camere, prin grădină. O găsesc într-un foișor, stând pe o bancă, cu privirea pierdută. Când mă vede, se ridică brusc și vine spre mine.

— Mamă, spune ea, cu vocea frântă.

O iau în brațe și simt cât de rigidă e, cât de tensionată.

— Hai, îi spun. Plecăm.

— Nu pot, șoptește ea.

— Poți. Și o faci acum.

Radu apare din spate, furios.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că fiica mea vine cu mine, spun. Acum.

— Ana, spune el, pe un ton care o face să tresară, știi ce am vorbit.

— Ce ați vorbit? întreb.

Ana tace. Îi prind mâinile.

— Spune-mi.

Lacrimile îi curg pe obraji.

— Au spus că dacă plec, îți vor face probleme. Că te pot distruge financiar. Că au relații, avocați…

Mă uit la ei și înțeleg totul. Controlul, presiunea, izolarea. Un contract mascat în căsătorie.

— Ana, ascultă-mă, îi spun calm. Nimeni nu are dreptul să te țină împotriva voinței tale. Nici banii, nici amenințările.

— Dar dacă… începe ea.

— Nu există „dacă”. Există doar ce vrei tu.

Se uită la mine, apoi la Radu. Pentru prima dată, văd în ochii ei o hotărâre nouă.

— Vreau să plec, spune ea.

Radu explodează, părinții lui se apropie, vocile se ridică. Scot telefonul și formez 112.

— Alo, spun. Sunt într-o proprietate privată unde fiica mea este reținută împotriva voinței ei.

Se lasă liniștea. Nimeni nu se mai mișcă.

Poliția ajunge. Ana declară tot. Amenințările, presiunea, izolarea. Avocații lor nu mai par atât de siguri. Peste câteva zile, Ana cere anularea căsătoriei. Procesul e lung, murdar, dar adevărul iese la iveală. Presa află. Imaginea perfectă se crapă.

Ne mutăm temporar la mine. Ana începe terapia. Se reconstruiește, încet. Uneori plânge, alteori tace ore întregi. Dar e liberă.

Într-o seară, stăm pe balcon, bem ceai și privim luminile orașului.

— Mamă, spune ea, dacă nu prindeai buchetul…

— L-aș fi prins oricum, îi spun, zâmbind. Pentru tine.

Mă strânge de mână. Știu că drumul nu e ușor, dar știu și ceva sigur: de data asta, fiica mea nu mai e singură.