Imediat după discuția neplăcută, Oxana Petrivna stătea nemișcată la masa din bucătărie, cu privirea fixată în gol. La 54 de ani, valul greutăților părea să o lovească cu o forță copleșitoare.

După pierderea soțului, cu șapte ani în urmă, se obișnuise să se bazeze tot mai mult pe sprijinul fiilor ei. Taras, cel mai mic, trăia foarte aproape, doar câteva străzi distanță, dar de când se căsătorise, legătura lor devenise distantă.

Încercarea de a-l contacta pe fiul cel mare, Victor, s-a dovedit a fi la fel de nefructuoasă. Era plecat într-o delegație și nu putea veni decât săptămâna viitoare. Deși a fost amabil în discuție, se simțea totuși un refuz – nimeni nu voia sau nu putea să o ajute.

Cu o lacrimă singuratică pe obraz, Oxana și-a șters ochii și s-a ridicat hotărâtă. Se simțea umilită și părăsită, dar știa că nu-și permite să rămână așa.

A sunat la firma de livrare și a reușit să amâne termenul pentru ziua următoare. Ochii ei s-au îndreptat spre economiile strânse cu greu – acei bani puși deoparte pentru „zile negre”. Se părea că acea zi sosise.

Deschizând laptopul vechi, un cadou de la Victor dintr-un alt timp, a început să caute soluții.

Cu prima rază de lumină a dimineții următoare, soneria apartamentului a sunat insistent. În fața ușii se aflau patru bărbați musculoși, îmbrăcați în uniforme albastre, gata de treabă.

„Bună dimineața, doamnă Kovaltciuk? Suntem de la ‘Relocări Rapide’. Avem o comandă pentru azi”, a spus cel mai vârstnic, cu ochii pe un document.

Oxana i-a întâmpinat calm, fiind deja pregătită. „Mulțumesc că ați venit. Vă rog să începeți cu mașina de spălat din baie, e destul de grea.”

După doar două ore, apartamentul ei de trei camere fusese complet golit. Totul, de la mobilier, electrocasnice, până la cutiile cu haine și obiecte personale, a fost încărcat cu grijă în camion.

Oxana a făcut o ultimă verificare, apoi a închis ușa și a predat cheile administratorului blocului.

„Eți sigură, Oxana Petrivna? După atâția ani…” a întrebat administratorul, îngrijorat.

„Sunt sigură, Mihail Stepanovici. E cea mai bună decizie pentru mine.”

Telefonul lui Taras a început să sune după ora opt și jumătate. Era administratorul blocului mamei sale. „Taras Alexandrovici, bună dimineața. Îmi pare rău să vă deranjez, dar mama dumneavoastră m-a rugat să vă spun că a predat apartamentul.”

„Cum adică a predat apartamentul?” a întrebat Taras, în timp ce Olga, soția sa, se trezea, întrebând ce se întâmplă.

„A plecat. Cu tot cu lucruri. O firmă de relocări a venit și a golit total apartamentul. Am documentele de predare.”

„Dar… unde a plecat?” a murmurat Taras, simțind cum panica crește.

„Mi-a lăsat doar un plic pentru dumneavoastră și fratele dumneavoastră.”

Ajuns în fugă la fostul bloc al mamei sale, a primit plicul simplu de la administrator. Cu mâini tremurătoare, Taras a scos documentele dinăuntru.

„Ce scrie?” a întrebat Victor, fratele său, sosit și el grăbit.

Taras a citit cu glasul tremurând: „Dragii mei fii, întrucât bătrânețea e problema mea, așa cum mi s-a reamintit, am decis să nu mai fiu o povară.

Am vândut apartamentul și cu banii mi-am cumpărat o căsuță la țară, departe. Restul banilor îi voi folosi pentru bătrânețea mea. Nu vă faceți griji, voi ști să mă descurc. Cu dragoste, Mama voastră…”

Taras a lăsat scrisoarea să-i alunece din mâini, cu sufletul împovărat de rușine. Lângă el, Victor rămăsese fără cuvinte.

Cu inima grea, Taras rostește: „Ce am făcut?”

În satul Bereza, Oxana Petrivna se bucura de apus de pe veranda noii sale case. Modestă, dar primitoare, casa avea tot ce avusese nevoie.

În cele câteva luni de când se mutase, grădina mică din jur înflorise. Mașina de spălat funcționa perfect, mobilierul era la locul lui, iar liniștea o învăluia.

Telefonul apela insistent – încă un apel de la Taras, al cincilea în ultima oră. Telefonul vechi își conta și el apelurile pierdute de la Victor.

Cu un zâmbet blând, Oxana a lăsat telefoanele tăcute și s-a retras în casă. Ea visa la o viață în care să nu mai audă: „Nu îți datorez nimic!”

Șase luni mai târziu, o mașină parchează în fața casei sale.

Taras coboară, privindu-se în jur. Grădina ei prosperă, casa proaspăt vopsită, iar sera strălucea. Cu sfială, a bătut la ușă, ținând trandafirii preferați ai mamei lui.

Când Oxana deschide ușa, Taras rămâne uimit. Mama lui arată mai bine ca niciodată: mai tânără, mai fericită.

„Mama,” spune el, cu un nod în suflet.

„Taras,” îi răspunde ea, dar nu ezită să-l lase înăuntru.

„Pot să intru?” întreabă el sfios.

Oxana deschide ușa larg: „Bineînțeles. Tocmai am făcut o prăjitură. Dar mai întâi spune-mi, ai venit cu un motiv sau doar să mă vezi?”

Cu privirea în podea, Taras mărturisește: „Am venit să-mi cer iertare. Și să-ți spun că te iubesc.”

Oxana îl îmbrățișează pe fiul ei, iar în acea clipă s-a regăsit legătura uitată. Uneori, lecțiile dure sunt cele mai necesare. Iar alteori, trebuie să pierzi pentru a câștiga cu adevărat iubirea celor apropiați.

Dacă povestea v-a atins sufletul, haideți să o împărtășim cu lumea! Comentariile voastre sunt mai mult decât binevenite!