Mă dăduse afară din spital pentru că nu eram „destul de familie” ca să țin bebelușul în brațe, dar când a fost vorba să plătească pentru salonul de lux în care nici măcar n-am fost lăsată să intru, deodată devenisem din nou „mama”.

— Doamnă? a insistat agentul de la facturare. Avem nevoie chiar acum de un card bancar pentru procesarea externării. Am strâns telefonul în mână. M-am gândit la drumul lung cu autocarul. La ușa închisă. La anii de sacrificii.

— Nu, am spus calm.

— Poftim? Dacă nu plătiți, vom trimite cazul la recuperări, pe numele fiului dumneavoastră.

— Perfect, am răspuns. Vreau să deschideți dosarul lui și să notați exact ceea ce urmează să vă dictez. S-a lăsat o liniște adâncă pe linie, în timp ce rosteam cele șase cuvinte care aveau să-i ruineze scorul de credit pentru totdeauna…

— Fiul meu nu mai are nicio legătură cu mine.

Agentul de la celălalt capăt al firului a ezitat o clipă.

— Doamnă… înțelegeți că o astfel de mențiune…

— Înțeleg perfect, am zis. Vreau să scrieți clar: refuz să plătesc pentru cineva care m-a renegat. Nu mai sunt garant pentru nimic. Să-și rezolve singur problemele.

Vocea rece părea că devine umană pentru o clipă.

— Vom nota în dosar. Dar este posibil să existe repercusiuni legale…

— Lăsați justiția să-și facă treaba, am spus, apoi am închis telefonul. Pentru prima oară după mult timp, am simțit o liniște ciudată. O liniște tăioasă, dar eliberatoare.

Două zile mai târziu, Cătălin m-a sunat. Mă așteptam la furie, reproșuri, poate chiar amenințări. Dar ceea ce am auzit m-a lăsat fără replică.

— Mamă… ce-ai făcut? De ce ai refuzat plata?

— Pentru că m-ai dat afară din viața ta, i-am răspuns simplu.

— Nu e chiar așa… Alina a fost nervoasă, era în travaliu, nu voia pe nimeni, nici pe maică-sa n-a lăsat-o prea mult…

— Dar n-a dat-o afară. Pe mine m-ai dat afară, Cătălin. Ai închis ușa în fața unei mame care a dormit pe podea ca tu să ai pat cald în facultate. Și când a fost vorba de bani, ți-ai amintit brusc că sunt mama ta.

— N-am știut că te trec ca garant… a zis în șoaptă.

— Ba ai știut. Nu te mai minți singur. Ai știut și ai făcut-o pentru că ai presupus că, așa cum am fost mereu acolo pentru tine, o să fiu și acum. Dar nu mai sunt.

— Mamă… te rog… nu fă asta.

Am simțit o durere în piept. Vocea lui, tremurată, era a copilului meu. Al băiatului care îmi aducea flori culese din parc, care îmi scria bilețele pe frunze. Dar în același timp, vocea era a bărbatului care m-a dat la o parte pentru o femeie care nici măcar nu se sinchisise să mă salute.

— Cătălin, ai un copil acum. Ești tată. Dacă n-ai învățat încă responsabilitatea, poate ar fi timpul să înveți. Pe spinarea ta, nu a mea.

Am închis din nou. De data asta, tremuram. Nu de furie. De tristețe. De pierdere.

În acea seară, am luat o hotărâre: am început să strâng toate dovezile muncii mele, toate facturile pe care le-am plătit în locul lui. Aveam un dosar întreg, ca o arhivă a sacrificiilor. Eram hotărâtă: dacă lucrurile aveau să se îndrepte, trebuia să vină de la el. Eu nu mai făceam niciun pas.

Două săptămâni mai târziu, am primit o scrisoare. De mână. De la el.

„Mamă,

N-am cuvinte să-mi exprim regretul. Ai dreptate. Te-am tratat urât. Am fost laș. M-am ascuns în spatele Alinei, al momentului, al scuzelor. Dar adevărul este că m-am schimbat. Sau… m-am pierdut.

Vreau să repar. Am plătit eu suma datorată. Nu te vor mai suna.

Aș vrea, dacă ai putea, să vii într-o zi să-l cunoști pe Vlad. Îți seamănă. Are aceiași ochi. Te caută cu privirea, deși nu te-a văzut niciodată.

Mi-e dor de tine.

Cătălin.”

Scrisoarea era mototolită, dar fiecare cuvânt era scris cu grijă, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu piardă șansa de a fi iertat. M-am uitat pe fereastră. Ploua mocnit, dar parcă în sufletul meu ceva se deschidea. Poate nu iertare totală, dar o crăpătură. O lumină.

A doua zi, m-am urcat din nou în autocar. De data asta, cu o pungă plină de hăinuțe pentru bebeluș. Cu o fotografie cu mine și Cătălin de când era mic. Și cu o cutie de bomboane, cum duceam când mergeam în vizită la cineva drag.

Când am coborât în fața blocului, ușa s-a deschis înainte să sun. Alina era în prag. Părea obosită, dar sinceră.

— Bună ziua, doamnă Loredana… Vreți să intrați?

Am privit-o lung. Avea ochii umezi. Un nod în gât m-a făcut să nu pot răspunde. Am dat doar din cap și am pășit înăuntru.

Pe canapea, un ghemotoc mic, cu păr în vârtej, dormea liniștit. M-am apropiat cu pași mici, ca și cum m-aș fi apropiat de o rugăciune.

— Ăsta e Vlad? am întrebat.

— Da, a spus Alina. Și cred că știe cine sunteți. Pentru că atunci când i-a auzit vocea lui Cătălin spunând „vine bunica”, a zâmbit în somn.

Am simțit cum mi se dezgheață pieptul. Cum toți anii de durere, tăceri și uși trântite încep să se evapore.

— Pot…?

— Desigur, a zis Alina, și mi l-a pus în brațe.

Trupul lui cald, mirosind a lapte și speranță, mi-a adus aminte cine sunt. Ce contează. Ce rămâne. Ce merită iertat.

Am rămas acolo ore întregi. L-am legănat, i-am cântat, i-am spus povești. Cătălin m-a privit cu lacrimi în ochi. La un moment dat, a îngenuncheat lângă mine și m-a luat de mână.

— Mamă… promisiunea mea e simplă: nu te voi mai da niciodată afară din viața mea. Din viața noastră.

L-am strâns de mână. Și, pentru prima oară după mult timp, am simțit că am din nou o familie. O familie reală. Cu greșeli. Cu dureri. Dar și cu iertare.

Și cu un nou început.