Fiul meu m-a lovit aseară și am rămas tăcută. În dimineața aceasta, am întins fața de masă din dantelă, am pregătit un mic dejun românesc din belșug și am scos porțelanul cel bun, ca și cum ar fi fost Crăciunul. A coborât în bucătărie, a văzut mâncarea, a zâmbit batjocoritor și a spus: „În sfârșit ai învățat”, dar expresia i s-a schimbat instantaneu când a văzut cine stătea la masa mea.

Mă numesc Margareta Popescu și am șaizeci și doi de ani. Aseară, fiul meu, Andrei, m-a lovit. Nu era prima dată când ridica tonul la mine, dar a fost prima oară când palma lui m-a izbit suficient de tare peste obraz încât să simt gust de sânge în gură. N-am țipat. N-am sunat pe nimeni. Am rămas în picioare, sprijinindu-mă de blatul din bucătărie, în timp ce el ieșea furios din casă, trântind ușa ca un adolescent, nu ca un bărbat de treizeci și patru de ani.

Dimineața aceasta m-am trezit înainte de răsărit, așa cum fac mereu. Aveam fața umflată, dar am acoperit totul cu puțină pudră și mi-am pus cerceii cu perle. Am întins fața de masă din dantelă, cea pe care mi-a dăruit-o mama la nuntă, și am pregătit un mic dejun tradițional românesc: mămăligă cu unt, ouă jumări, cârnați prăjiți, slănină rumenită și pâine de casă. Am scos porțelanul cel bun, farfuriile pe care le folosim doar de Crăciun și de Paște.

Andrei a coborât târziu, cu hanoracul pe el și telefonul în mână. A simțit mirosul mâncării și a zâmbit ironic.
— Așa, deci în sfârșit ai învățat, a spus el, trăgând un scaun. Se pare că palma de aseară ți-a venit de leac.

N-am răspuns. Am turnat cafea, cu mâinile perfect liniștite. A râs pe sub mustață și a întins deja mâna spre pâine. Apoi a ridicat privirea.

I s-a scurs culoarea din față.

În capul mesei stătea comisarul Ion Marinescu, șeful poliției din localitate, cu șapca așezată ordonat lângă farfurie. În dreapta lui era părintele Gheorghe Ionescu, preotul de la biserica din sat, cu mâinile împreunate și privirea calmă. Iar lângă ei stătea sora mea, Elena, venită din Italia aseară, după un singur telefon spus pe un ton liniștit.

Gura lui Andrei s-a deschis, apoi s-a închis.
— Ce… ce înseamnă asta? a bâiguit el.

Comisarul Marinescu l-a privit drept în ochi.
— Așază-te, Andrei, a spus pe un ton egal. Trebuie să vorbim despre ce s-a întâmplat aseară.

În cameră se lasă o liniște grea, spartă doar de ticăitul ceasului de pe perete. Andrei rămâne încremenit, realizând prea târziu că micul dejun nu este o scuză. Este o confruntare.

Și acesta este momentul în care totul se schimbă.

Andrei își mută privirea de la unul la altul, ca un animal prins într-o capcană. Îi văd maxilarul încordat, venele pulsându-i la gât. Pentru prima dată, nu are un răspuns pregătit, nu are o glumă batjocoritoare, nu are un ton ridicat care să mă reducă la tăcere. Scaunul scârțâie când se așază, iar sunetul pare prea tare pentru liniștea din bucătărie.

— Mamă, ce-i cu circul ăsta? spune el, încercând să-și recapete controlul. Ai chemat poliția? Pentru ce? Pentru o palmă?

Cuvântul „palmă” cade pe masă ca o jignire. Părintele Gheorghe oftează adânc, iar sora mea își strânge buzele, ținându-se cu greu să nu izbucnească.

Comisarul Marinescu își drege vocea și scoate un carnețel mic.
— Nu e vorba doar de o palmă, Andrei. E vorba de violență domestică. Și de faptul că mama ta trăiește de ani de zile în frică, în propria ei casă.

Andrei râde scurt.
— Hai să fim serioși. E mama mea. Exagerați toți.

Atunci, pentru prima dată, vorbesc. Vocea mea este calmă, dar simt cum fiecare cuvânt vine dintr-un loc adânc, dureros.
— Nu exagerez, Andrei. Aseară m-ai lovit. Iar asta vine după ani de umilințe, amenințări și țipete.

El se întoarce spre mine, cu ochii mijiți.
— Tu chiar faci asta? mă întreabă. Mă vinzi?

Elena izbucnește.
— Tu te auzi ce spui? îți lovești mama și tot tu te simți trădat?

Părintele Gheorghe ridică o mână, cerând liniște.
— Andrei, spune-mi, fiule, dormi liniștit noaptea știind că ridici mâna asupra celei care ți-a dat viață?

Andrei se ridică brusc.
— Nu am nevoie de lecții morale! strigă el. Nimeni nu știe prin ce am trecut!

Comisarul se ridică și el, fără grabă.
— Așază-te la loc, Andrei. Sau lucrurile vor deveni mult mai complicate.

În acel moment, Andrei înțelege că nu mai este vorba despre o ceartă de familie. Își trece mâna prin păr, respiră sacadat și se lasă înapoi pe scaun.

Elena îmi atinge mâna sub masă. Simt că tremur, dar nu de frică. De eliberare.

Comisarul continuă, explicându-i calm ce înseamnă o plângere, ce consecințe are violența, ce opțiuni există. Fiecare cuvânt cade greu, dar necesar. Andrei încearcă să întrerupă de câteva ori, dar este oprit de privirea fermă a comisarului.

— Mama ta a decis să nu mai tacă, spune el. Și asta schimbă totul.

Andrei se uită la mine ca și cum m-ar vedea pentru prima dată.
— Tu chiar ai de gând să mă dai afară? întreabă, cu un strop de panică în voce.

— Eu nu te dau afară, spun încet. Faptele tale te-au adus aici.

Părintele Gheorghe se ridică și spune o rugăciune scurtă, cerând înțelepciune și îndreptare. Nu este o predică, nu este o mustrare. Este un moment de tăcere care apasă mai mult decât orice strigăt.

Comisarul se apropie de Andrei.
— Pentru moment, vei părăsi locuința. Există un ordin provizoriu. Vei avea timp să te gândești la ce ai făcut.

Andrei izbucnește.
— Unde să mă duc? Asta e casa mea!

— Aceasta este casa mamei tale, îl corectează comisarul. Și ea are dreptul să fie în siguranță.

Îl văd cum se frânge. Nu dramatic, nu spectaculos. Doar un bărbat care rămâne fără teren sub picioare. Își strânge lucrurile în tăcere, sub privirile noastre. Nu mai are replici, nu mai are ironii. Când ajunge la ușă, se întoarce.

— Mamă… spune el, dar se oprește.

— Ușa este acolo, Andrei, răspund. Și când vei ști să intri fără să rănești, poate vom vorbi din nou.

Ușa se închide. De data aceasta, nu se mai trântește.

Rămânem în bucătărie, în liniște. Mâncarea s-a răcit, cafeaua e amară. Dar eu respir pentru prima dată fără să simt un nod în gât.

Elena mă îmbrățișează strâns.
— Ai făcut ce trebuia, îmi spune.

Comisarul îmi întinde o carte de vizită.
— Dacă mai este nevoie, sunați. Nu sunteți singură.

Părintele Gheorghe îmi zâmbește blând.
— Dumnezeu nu vrea ca o mamă să trăiască în frică.

După ce pleacă, strâng masa încet. Împăturesc fața de masă din dantelă cu grijă, ca pe o promisiune. Mă uit pe fereastră. Soarele se ridică deasupra satului, peste casele vechi, peste drumurile prăfuite. Viața merge înainte.

În zilele care urmează, casa este tăcută. Nu mai aud pași nervoși, nu mai tresar la fiecare zgomot. Dorm adânc. Mă trezesc dimineața cu o liniște pe care nu o mai cunosc.

Andrei încearcă să mă sune. Nu răspund imediat. Am nevoie de timp. De vindecare.

Într-o după-amiază, părintele Gheorghe vine în vizită. Stăm pe bancă, în curte.
— Oamenii pot să se schimbe, Margareta, spune el. Dar doar dacă vor.

— Știu, răspund. Și eu m-am schimbat. Nu mai accept să fiu lovită.

Într-o seară, Andrei vine. Stă la poartă, cu capul plecat. Nu intră fără să fie poftit.
— Mamă, spune el, cu vocea spartă. Am greșit. Nu cer să mă ierți. Doar să mă auzi.

Îl privesc lung.
— Te aud, Andrei. Dar drumul înapoi nu este scurt.

Dă din cap.
— O să fac ce trebuie. Terapie. Muncă. Orice.

Pentru prima dată, nu simt milă. Simt speranță, dar una prudentă.

— Vom vedea, îi spun. Pas cu pas.

Închid poarta încet. Mă sprijin de ea și respir adânc. Nu mai sunt femeia care a tăcut cu gust de sânge în gură. Sunt o mamă care a ales adevărul, chiar dacă doare.

În bucătărie, ceasul ticăie liniștit. Fața de masă din dantelă este din nou pe masă, curată, luminoasă. Și pentru prima dată după mulți ani, casa mea este din nou a mea.