O femeie într-un costum bleumarin, cu postura dreaptă, o expresie calmă, dar fermă — avocata mea, doamna Simona Ionescu.

Mi-am împreunat mâinile și l-am privit în ochi:

— Ia un loc, Andrei, am spus calm, în timp ce-mi mențineam privirea fixă asupra lui.

El a clipit de câteva ori, dezorientat. Buzele i s-au strâns într-o linie subțire. Nu era obișnuit să vadă autoritate în ochii mei, mai ales nu o autoritate fermă, tăcută, dar hotărâtă. Obișnuise să mă vadă supusă, moale, iertătoare din reflex.

— Ce glumă e asta? Cine e femeia asta? a întrebat cu o voce tăioasă, dar ușor tremurândă.

Doamna Ionescu și-a deschis mapa și a rostit calm:
— Bună dimineața, Andrei. Sunt avocata mamei tale. De azi înainte, toate interacțiunile dintre voi vor fi supravegheate. Este o măsură de protecție. De asemenea, domnul Andrei va trebui să părăsească domiciliul în următoarele 72 de ore.

Andrei a râs scurt, fals, apoi s-a uitat la mine, căutând în ochii mei vreo urmă de regret, de slăbiciune, poate o fisură prin care să pătrundă manipularea de altădată.

Dar nu a mai găsit-o.

— Glumești? Mamă, ești nebună? După tot ce am făcut pentru tine…?

Am rămas tăcută. L-am lăsat să vorbească, să se agite, să arunce cuvinte grele. Știam că e ultima dată când o va face din interiorul casei mele.

— Nici măcar nu ai încercat să mă înțelegi, a continuat el. Era o palmă! Una! Și tu aduci avocați? Mă dai afară din casă?

— Nu pentru palma aia, Andrei, am spus în sfârșit, cu voce joasă. Pentru toate celelalte răni pe care le-ai cauzat, pentru lipsa de respect, pentru tăcerea mea de ani de zile. Pentru felul în care m-ai transformat în prizonieră în propria mea casă.

S-a oprit. Tăcerea s-a așternut între noi, densă ca o pătură umedă.

— Ai fost mereu slăbănoagă… a murmurat el.

Doamna Ionescu a ridicat o sprânceană:
— Înțeleg că doriți să adăugați și calomnie la comportamentul deja inacceptabil?

Andrei a pufnit. A făcut câțiva pași spre ușă, apoi s-a întors brusc:
— Ai nevoie de mine, mamă. Tu nu știi să trăiești singură. O să te târăști în genunchi după mine, o să vezi.

A ieșit trântind ușa, iar eu am simțit cum în urma lui se ridică, în sfârșit, liniștea.

Am inspirat adânc și am privit masa. Festinul era neatins, dar nu mai conta. Nu era pentru el. Era pentru mine. Era o celebrare a redobândirii mele. O zi de renaștere.

Doamna Ionescu m-a privit cu o blândețe neașteptată:
— Doamnă Preda, a fost curajos ce ați făcut. Și, dacă-mi permiteți, absolut necesar.

Am încuviințat din cap, încercând să-mi țin lacrimile în spatele pleoapelor. Pentru prima dată după mult timp, plânsul ar fi fost unul de ușurare.

Zilele care au urmat nu au fost ușoare. Andrei a încercat să mă sune, să trimită mesaje, apoi a postat pe rețele sociale minciuni despre mine. Prieteni de familie au fost șocați. Unii m-au judecat. Alții m-au susținut. Dar eu eram pregătită. Timp de ani de zile tăcusem, permiteam, iertam. Acum a venit vremea să-mi dau și mie o șansă.

Am început terapie. Am redescoperit prietene vechi. Am ieșit din casă. Am mers la teatru. La bibliotecă. Am făcut ceva ce nu mai făcusem de două decenii: am mers singură la mare.

Pe plajă, cu nisipul cald sub tălpi și cu vântul jucându-se prin părul meu grizonat, am zâmbit sincer. Nu mai purtam vinovăția de a fi o mamă imperfectă. Pur și simplu eram o femeie care a învățat că iubirea nu înseamnă sacrificiu până la autodistrugere.

Au trecut luni. Într-o zi de toamnă, am primit un plic. Scrisul de pe el era tremurat, cunoscut. Era de la Andrei.

„Mamă,

Am stat departe pentru că mi-a fost rușine. Nu pentru ce ți-am făcut — deși și asta doare — ci pentru că tu ai fost mai puternică decât mine. Și pentru că mi-ai dat o lecție tăcută, dar devastatoare. Nu știu dacă merit iertarea ta. Poate nici nu o cer. Dar voiam să știi că acum merg la consiliere. Am început să lucrez, plătesc chirie, îmi fac curat singur. Și încep, încet, să înțeleg ce înseamnă demnitatea ta.

Dacă vreodată vei vrea să vorbim… știi unde mă găsești.”

Am ținut scrisoarea între degete minute în șir. Apoi am așezat-o într-un sertar. Nu eram pregătită. Nu încă. Poate într-o zi.

Până atunci, aveam o cafea de băut, o carte de terminat, și o viață de trăit.

Fiul meu m-a lovit. Dar eu nu m-am frânt. Am învățat să mă ridic.

Și pentru prima dată în viață, știam cu adevărat cine sunt.