O femeie îmbrăcată într-un costum bleumarin, cu spatele drept, expresia calmă, dar fermă — avocata mea, doamna Ruxandra Ilie. Mi-am împreunat mâinile și m-am uitat la fiul meu. Abia atunci a înțeles: Asta nu era o scuză. Era începutul consecințelor.

— Bună dimineața, Andrei, i-am spus, încercând să-mi mențin vocea calmă, dar sigură. Te rog, așază-te.

A rămas în picioare, cu ochii pironiți pe femeia necunoscută, apoi a făcut doi pași înapoi.

— Ce… ce e asta? a întrebat, vocea lui tremurând ușor. Ce naiba înseamnă asta?

— Asta înseamnă, am spus, ridicându-mă de pe scaun, că nu mai accept să trăiesc în frică. Că nu mai închid ochii la ce ai devenit. Că a venit momentul să ne uităm amândoi în oglindă și să fim sinceri.

— Tată… adică… vrei să spui că… m-ai dat în judecată?

Avocata Ruxandra a deschis o mapă subțire și a scos de acolo câteva hârtii. Le-a așezat cu grijă pe masă, lângă farfuria cu clătite.

— Domnule Andrei, tatăl dumneavoastră a depus o plângere pentru agresiune domestică. Sunt documente care atestă incidentul de aseară. De asemenea, solicită un ordin de protecție temporar, ceea ce înseamnă că va trebui să părăsiți domiciliul în următoarele 24 de ore.

— Ce?! Nu poți să-mi faci asta! strigă Andrei, făcând un pas spre mine, dar se opri brusc când văzu cum Ruxandra își schimbă postura și pune o mână protectivă peste documente.

M-am uitat la el. Nu cu ură. Nu cu dispreț. Doar cu o oboseală adâncă și o tristețe care-mi apăsa pieptul.

— Pot. Și trebuie. Știi de ce? Pentru că te iubesc, Andrei, dar iubirea nu înseamnă supunere. Nici tăcere. Nici frică. Te-am crescut cu ideea că familia înseamnă respect, încredere și sprijin. Dar tu ai ajuns să-mi vorbești ca unui străin. Iar aseară… m-ai tratat ca pe un dușman.

L-aș fi putut ierta. Dar ar fi fost doar o altă scuză acoperită cu o masă caldă.

— Ai nevoie de ajutor, i-am spus, privind direct în ochii lui. Nu o să-l mai aștepți în casa mea.

Pentru prima dată, în privirea lui Andrei nu mai era revoltă. Ci panică. Dezorientare. O copilărie care nu mai avea refugiu.

— Tată, te rog… Nu am vrut… Eram nervos, a fost o greșeală! Nu mă da afară… sunt fiul tău.

— Da, ești. Și tocmai de aceea, nu te voi mai lăsa să devii un bărbat care crede că are dreptul să lovească. Dacă nu trag eu linia acum, nimeni n-o va face. Și vei ajunge să rănești și pe alții. Poate o femeie. Poate propriii tăi copii, într-o zi. Aici se oprește cercul.

Ruxandra s-a ridicat.

— Avem termen în instanță marți dimineață. Îți recomand să iei legătura cu un avocat.

Andrei a clătinat din cap, încercând să înțeleagă, dar realitatea începea să-l lovească mai tare decât a făcut-o el cu mine cu o seară înainte. Își trecu mâna prin păr, apoi se trânti pe scaunul de lângă ușă.

— Ce vrei să fac? Să plec? Unde să mă duc?

— Ai prieteni, ai colegi. Ai 24 de ore. O să-ți trimit lucrurile esențiale la adresa pe care mi-o dai.

A stat acolo nemișcat câteva minute, privind fața de masă ca pe o relicvă a unei copilării pierdute. Mirosul de fursecuri încă plutea în aer, dar acum părea sufocant.

Când s-a ridicat, avea ochii roșii.

— Nu pot să cred că faci asta… că mă vinzi pentru o palmă.

— Nu mă vând. Mă protejez. Și te învăț ceva ce, din păcate, nu ai înțeles până acum: fiecare acțiune are o consecință.

Când a închis ușa în urma lui, n-a trântit-o. A fost, poate, cel mai calm gest pe care l-a făcut în ultimele luni. Iar în liniștea care s-a lăsat după, am simțit pentru prima oară în mult timp că respir din nou.

Ruxandra m-a privit cu un zâmbet cald.

— Ați făcut ce trebuia. Curajul dumneavoastră o să-l salveze mai mult decât toleranța.

— Sper doar să nu fie prea târziu, am murmurat, cu gândul la băiatul care, odinioară, adormea cu capul pe pieptul meu după ce-i citeam povești cu eroi.

Zilele ce au urmat au fost pline de tăcere. Casa părea prea mare fără pașii lui grăbiți pe scări, fără râsetele lui ironice din sufragerie, fără urmele bocancilor murdari în hol.

Dar era și o pace ciudată, o ordine care-mi lipsea de ani de zile. Făceam cafeaua în liniște, ascultam știrile fără comentarii sarcastice din spate, și dormeam… nu mult, dar adânc.

Andrei mi-a trimis adresa unei verișoare la care se mutase temporar. I-am pus câteva haine, cărțile preferate, și o fotografie cu noi doi de acum zece ani, într-un plic mic.

Nu mi-a răspuns.

La proces, nu a încercat să se scuze. A recunoscut fapta. Avocata lui a cerut clemență, menționând stresul, lipsa mamei în ultimii ani, presiunea facultății, lipsa de susținere emoțională. Am ascultat fără să întrerup. Nu aveam nevoie de justificări. Aveam nevoie de schimbare.

Judecătoarea i-a impus consiliere psihologică obligatorie și menținerea ordinului de restricție pentru șase luni. Nici o amendă, nici cazier. Dar o lecție — pe care doar el putea alege să o învețe.

Trei luni mai târziu, într-o dimineață ploioasă de octombrie, am găsit o scrisoare în cutia poștală. Era scrisă cu un scris tremurat, dar cunoscut:

„Tată,

Nu știu dacă meriți o scrisoare de la mine, dar simt că eu am nevoie să ți-o scriu. Am fost un laș. Am fost violent. Am fost… altceva decât ceea ce ai sperat tu că voi fi.

Dar știu acum că palma aceea n-a fost doar o greșeală. A fost semnalul că sunt pierdut.

Și tu ai fost singurul care ai avut curajul să mă oprești.

Nu știu dacă voi putea vreodată să repar. Dar o să încerc.

Mulțumesc că m-ai iubit chiar și atunci când eu nu m-am iubit pe mine.

Andrei”

Am lăsat scrisoarea să cadă pe masă. Ploaia bătea în geam ca un ritm lent, de liniște.

Poate nu l-am pierdut. Poate băiatul meu, rătăcit în furtunile lui, tocmai se întorcea acasă. Poate că uneori, cele mai grele alegeri sunt exact cele care ne salvează.

Și poate… o palmă nu e sfârșitul unei povești. Ci începutul unei vindecări.