Iar următoarea propoziție pe care a rostit-o mi-a arătat clar: ceea ce se întâmplase peste noapte nu era ceva ce puteam rezolva cu un transfer bancar.

Era ceva ce trebuia, în sfârșit, să numesc cu voce tare…

— Doamnă Popescu, fiul dumneavoastră se află la secția de poliție din Sinaia, continuă vocea calmă. Nu este rănit. Dar situația în care se află necesită prezența unui membru al familiei.

Simt cum apa curge peste degetele mele fără să o mai simt. O opresc mecanic.

— Ce s-a întâmplat? întreb, iar vocea mea sună surprinzător de stabilă.

— A fost reținut pentru tentativă de părăsire a hotelului fără achitarea notei de plată și pentru folosirea unui card blocat. Există și alte suspiciuni legate de datorii neachitate.

Închid robinetul. Mă așez la masa mică din bucătărie. Fotografia soțului meu, Mircea, stă pe raft, cu zâmbetul lui calm, de parcă nimic din lume nu ar putea deraia lucrurile.

— Este singur? întreb.

— Soția lui a plecat în cursul nopții, spune agentul.

Nu sunt surprinsă.

Îi mulțumesc și închid. Telefonul rămâne în mâna mea, dar nu îl mai privesc. Privesc fotografia lui Mircea.

„Mamă înseamnă rezolvă.”

Ani de zile, am crezut asta.

Am rezolvat teme, răceli, taxe, amenzi, chirii restante, rate uitate, scuze jenante, telefoane de la școli, telefoane de la bănci. După ce Mircea moare, rezolv și mai mult. Pentru că durerea lui Iulian pare să aibă nevoie de bani, nu de tăcere.

Prima dată îmi cere o sumă mică. Apoi puțin mai mult. Apoi apare Carolina — frumoasă, ambițioasă, mereu nemulțumită de ceea ce au.

„E temporar, mamă.”

„Investim într-o oportunitate.”

„Doar până trecem peste perioada asta.”

Perioada asta nu se termină niciodată.

Îmi pun cafeaua în cană și o beau încet. Nu plâng. Nu mă grăbesc. Nu caut extrasul de cont.

În schimb, îmi pun paltonul.

Drumul până la Sinaia este lung, dar liniștit. Munții sunt acoperiți de zăpadă, iar cerul pare spălat. Ascult radioul fără să aud nimic.

Nu repet ce îi voi spune.

Nu pregătesc reproșuri.

Simt doar o claritate nouă, ca aerul rece care intră pe geamul ușor deschis.

La secția de poliție, agentul Ionescu mă întâmpină cu un gest respectuos.

— Vă mulțumesc că ați venit.

Iulian stă pe un scaun de metal, cu coatele pe genunchi. Când mă vede, ridică privirea. Pentru o clipă, pare din nou copilul care venea acasă cu genunchii juliți.

Apoi rușinea îi întunecă fața.

— Mamă…

Mă apropii. Îi ating umărul. Este rigid.

— Ești bine? întreb.

Dă din cap.

Agentul explică situația: nota de plată depășește 40.000 de lei. Cardul fusese blocat din cauza unor datorii. Există plângeri similare de la alte hoteluri.

Cuvintele nu mă lovesc. Se așază.

Iulian privește în podea.

— Mamă, eu… doar voiam să rezolv până dimineață…

Nu spun nimic.

— Dacă se achită suma, hotelul este dispus să retragă plângerea, adaugă agentul.

Tăcerea plutește între noi.

Iulian își freacă palmele.

— Mamă, te rog…

În vocea lui nu este doar panică. Este obișnuință. Reflex. Convingerea că soluția există și că eu sunt soluția.

Privesc mâinile lui. Le-am ținut când învăța să meargă. Le-am bandajat. Le-am încălzit iarna.

Le-am umplut cu bani când nu mai avea.

Respir adânc.

— Nu voi plăti, spun.

Ridică brusc capul.

— Mamă?

Vocea lui se rupe.

— Nu pentru că nu te iubesc, spun calm. Ci pentru că te iubesc prea mult ca să continui așa.

Ochii lui se umplu de furie și teamă.

— O să am dosar penal!

— Poate, spun. Sau poate vei învăța, în sfârșit, să te oprești.

— Doar de data asta!

— Nu este doar de data asta.

Cuvintele rămân între noi ca niște pietre.

Agentul Ionescu privește în tăcere.

Iulian își duce mâinile în păr.

— Carolina m-a părăsit în noaptea asta… șoptește. A spus că s-a săturat de datorii.

Nu răspund imediat.

Adevărul este că și eu mă săturasem.

— Iulian, spun încet, eu nu mai pot cumpăra liniște pentru tine. Nu mai pot plăti pentru deciziile tale.

Respirația lui devine sacadată.

— Ce fac?

Întrebarea nu mai este a copilului. Este a unui bărbat care, pentru prima dată, nu are plasă de siguranță.

Mă așez lângă el.

— Rămâi. Asculți. Îți asumi. Repari. Pas cu pas.

Tăcem.

Minutele trec.

În cele din urmă, dă din cap. Foarte încet.

Ore mai târziu, situația se clarifică. Hotelul acceptă un plan de plată. Avocatul din oficiu îi explică pașii. Nu este ușor. Nu este rapid. Dar este posibil.

Când ieșim din secție, aerul rece ne învăluie.

Stăm pe trotuar fără să știm cum să ne despărțim.

— Îmi pare rău, spune el.

Pentru prima dată, nu pare o scuză grăbită.

— Știu, spun.

— Am crezut că dacă am mai mult… dacă par că reușesc… totul o să fie bine.

— Și acum?

Privește munții.

— Acum nu mai vreau să fug.

Simt o durere veche în piept, dar și ceva nou: ușurare.

Îl îmbrățișez. Este slab. Obosit. Real.

— Sună-mă când ai nevoie să vorbim, spun. Nu când ai nevoie să plătesc.

Dă din cap.

Drumul spre casă pare mai scurt. Când intru în apartament, liniștea mă întâmpină ca o pătură caldă.

Pun paltonul în cuier. Îmi încălzesc supă. Mă așez la masă.

Fotografia lui Mircea este tot acolo.

— Am reușit, șoptesc.

Nu știu dacă mă refer la ziua de azi sau la ceva mai mare.

Telefonul rămâne liniștit.

Pentru prima dată în ani, liniștea nu înseamnă absența problemelor.

Înseamnă absența fricii.

Seara se lasă peste oraș. Lumina felinarelor intră prin jaluzele.

Respir.

Nu mai sunt doar mama care rezolvă.

Sunt o femeie care, în sfârșit, a învățat unde se termină dragostea și unde începe salvarea de sine.

Și, pentru prima dată după foarte mult timp, casa nu mai pare doar locuită.

Pare vie.