În noaptea aceea, după tură, mi-am făcut bagajul într-o valiză mică. Haine. Câteva fotografii. Strictul necesar fără de care trăisem, spunându-mi mereu că e doar temporar. Am lăsat un plic pe masa din bucătărie — ultima mea chirie — și un bilețel cu un singur rând: „Sunt bine. Aveam nevoie de puțin spațiu.”

\Apoi am plecat înainte ca dimineața să mă poată face să mă răzgândesc. Luni, telefonul meu nu s-a mai oprit din sunat. Iar următorul apel a venit de la un număr pe care nu-l mai văzusem de ani… genul de număr care nu sună decât atunci când ceva s-a schimbat deja.

…Privesc ecranul telefonului câteva secunde, cu degetul suspendat deasupra butonului verde. Numărul începe cu prefixul vechi al orașului în care am copilărit. Inima îmi bate mai repede, nu din frică, ci dintr-un amestec ciudat de presentiment și oboseală adunată.

Răspund.

— Alo?

Se aude o respirație ușor sacadată, apoi o voce pe care o recunosc imediat, deși au trecut ani.

— Daniela… sunt Mirela.

Mirela. Sora mea mai mică. Nu ne-am mai vorbit de aproape șapte ani, de când s-a supărat că am vândut casa părinților fără să o consult suficient. De atunci, fiecare și-a văzut de viață.

— Mirela… s-a întâmplat ceva? întreb.

— Nu știam dacă mai folosești numărul ăsta… ascultă, trebuie să-ți spun ceva. Casa bunicii… cea de la marginea orașului… nu a fost demolată cum credeam. A fost trecută pe numele tău, printr-un act pe care tata l-a făcut înainte să moară.

Mă sprijin de peretele rece al stației de autobuz. E încă noapte, iar lumina galbenă a felinarului cade pe asfaltul ud.

— Nu se poate… șoptesc.

— Ba da. Am aflat când primăria a trimis o notificare pentru impozit. Daniela, casa e a ta.

Cuvintele rămân suspendate între noi. Casa bunicii. Locul unde verile aveau miros de roșii coapte și busuioc. Locul unde m-am simțit ultima dată protejată.

— E locuibilă? întreb.

— Are nevoie de muncă… dar e solidă. Dacă vrei, te aștept.

Închid telefonul și rămân nemișcată. Pentru prima dată în opt luni, nu mă gândesc la tura următoare, la chirie, la programul imposibil. Mă gândesc la un acoperiș care nu cere nimic în schimb.

Dimineața mă găsește într-o cafenea ieftină lângă autogară. Am dormit două ore pe bancheta din spate a Loganului. În fața mea, o cafea amară aburește.

Telefonul vibrează din nou. Radu.

Nu răspund.

Mesajele curg.

„Mamă, unde ești?”

„De ce ai plecat?”

„Trebuie să vorbim.”

Îmi privesc mâinile. Sunt crăpate, obosite, dar pentru prima dată nu tremură.

Tastez un singur mesaj:

„Sunt în siguranță. Am nevoie de timp.”

Nu explic. Nu justific. Nu cer voie.

Drumul până în orașul copilăriei durează patru ore. Loganul scoate un sunet nou la fiecare denivelare, dar înaintează. Pe marginea șoselei, câmpurile încă adormite par acoperite de o liniște pe care n-am mai simțit-o de mult.

Ajung după-amiază. Mirela mă așteaptă în fața unei porți verzi scorojite. Când mă vede coborând din mașină, ochii i se umplu de lacrimi.

Nu spunem nimic. Ne îmbrățișăm.

Casa stă ușor aplecată spre stânga, cu tencuiala căzută pe alocuri și ferestrele prăfuite. Dar e întreagă. Și, ciudat, pare că mă recunoaște.

Deschid ușa. Aerul miroase a lemn vechi și timp. Podeaua scârțâie sub pașii mei, exact cum o făcea când eram copil.

— Nu e multă mobilă, spune Mirela. Dar soba încă funcționează.

Îmi plimb palma peste masa masivă din bucătărie. Lemnul e rece, dar solid.

Nu e lux. Nu e modern. Dar e al meu.

Și, pentru prima dată în mult timp, nu simt că deranjez.

În următoarele zile, dorm ore întregi fără să aud alarma. Mă trezesc când lumina dimineții intră prin perdelele subțiri. Beau cafea în curte, ascultând liniștea.

Îmi reduc programul. Renunț la tura de noapte. Rămân doar la supermarket, două schimburi pe zi. Drumul e lung, dar nu mă mai grăbesc să ajung într-un loc unde sunt tolerată.

Într-o dimineață, în timp ce mătur frunzele din curte, aud motorul unei mașini oprindu-se la poartă.

Radu coboară.

Stă câteva secunde fără să spună nimic, privind casa.

Pare mai mic decât îl țineam minte.

— Mamă… spune el.

Vocea îi e nesigură.

Mă sprijin de coada măturii și îl privesc.

— Cum m-ai găsit?

— Mirela mi-a spus. Eram îngrijorat.

Dau din cap. Nu-l invit înăuntru. Nu-l alung.

— Am greșit, spune el brusc. N-am realizat cât de greu îți era.

Nu răspund imediat. Nu pentru că nu știu ce să spun, ci pentru că nu mai simt nevoia să umplu tăcerile.

— Nu e vorba doar despre bani, Radu, spun într-un final. E vorba despre locul pe care îl ai într-o casă… și într-o familie.

Își pleacă privirea.

— Alina spune că putem reduce chiria… sau să nu mai plătești deloc.

Un zâmbet obosit îmi atinge colțul gurii.

— Nu mai e nevoie.

Ridică ochii spre mine, surprins.

— Aici pot respira.

Vântul mișcă ușor frunzele uscate. Pentru câteva clipe, rămânem în liniște.

— Îți e dor de noi? întreabă el.

Întrebarea mă atinge mai adânc decât mă aștept.

— Îmi e dor de tine, răspund sincer. Dar nu îmi e dor să mă simt o povară.

Ochii i se umezesc. Îl văd dintr-odată copilul care se ascundea în spatele meu când tunau norii.

— Putem să o luăm de la capăt? întreabă.

Respir adânc. Nu promit. Nu refuz.

— Putem să învățăm din nou cum să fim familie.

Își șterge ochii cu dosul palmei și dă din cap.

Nu e o rezolvare perfectă. Dar e adevărată.

Seara, aprind focul în sobă. Lemnele trosnesc, iar căldura se răspândește încet în cameră. Stau pe scaunul bunicii și îmi întind mâinile spre flăcări.

Nu mai alerg între joburi.

Nu mai plătesc pentru dreptul de a exista.

Nu mai cer permisiunea de a ocupa un colț de lume.

Telefonul vibrează pe masă. Un mesaj de la Radu:

„Te iubesc, mamă.”

Îl privesc mult timp înainte să răspund.

„Și eu te iubesc.”

Pun telefonul deoparte și ascult liniștea casei. Nu e o liniște goală. E una plină, caldă, care mă cuprinde fără să ceară nimic.

Înțeleg acum că nu farfuria spartă schimbă totul. Nu cuvintele reci. Nu banii.

Ci clipa în care încetezi să te mai micșorezi pentru a încăpea în viața altora.

Focul arde domol. Afară, vântul adie printre pomii bătrâni. În pieptul meu, ceva se așază, în sfârșit, la locul lui.

Și pentru prima dată după foarte mult timp, casa nu mai este un loc pentru care plătesc.

Este un loc în care trăiesc.