Era grăbită—de parcă tocmai realizase că ceva ce credea de neatins… nu mai era.

— Mamă… am făcut o prostie, a spus el.

M-am sprijinit de marginea mesei. Mi-era teamă să respir.

— Ce-ai făcut, Dănuț?

— N-a fost cum credeți… Nu voiam să vă las fără bani… Dar ea… ea mi-a promis ceva. Zicea că deschidem un salon împreună, că o să fie o investiție bună…

— Cine? am întrebat, dar vocea mea era deja golită de furie. Rămăsese doar o oboseală grea, ca plumbul.

— O fată. O femeie. O cunoscusem la sală. Mai tânără. Îmi dădea atenție… Nici nu știu cum s-a întâmplat totul.

— Și ți-a luat banii, am spus eu, clar, fără milă.

A tăcut. Asta era confirmarea.

— Nu mai am nimic. Conturile sunt goale. Și a dispărut cu tot ce era pe numele meu. Nici nu mai răspunde la telefon…

— Dar ai răspuns tu, i-am spus. Asta înseamnă că ți-ai dat seama, măcar acum.

— Mamă… sunt la pământ.

— Nu, Dănuț, la pământ suntem noi. Eu și nepotul tău. Cu lecții de făcut și facturi neplătite. Cu o pensie care vine din ce în ce mai târziu și cu o listă de promisiuni de la tine care nu s-au îndeplinit niciodată.

Tăcere. Apoi, un oftat lung, ca un oftat al regretului care vine prea târziu.

— Mă întorc acasă.

— Nu, i-am spus. Nu acum. Acum, e rândul tău să înveți ce înseamnă consecințele.

Am închis telefonul tremurând. Nu mai plângeam. Era ca și cum lacrimile se uscaseră odată cu iluziile.

În acea seară, Andrei mi-a pus o întrebare care m-a zguduit până în măduva oaselor:

— Bunico… dacă tata nu mai vine niciodată, crezi că ai putea avea grijă de mine până termin școala?

— Bineînțeles, puiule, am spus, cu glas tremurat. Dar tu n-ar trebui să-ți pui întrebări din astea.

— Ba da, a zis. Pentru că eu nu vreau să plec. Vreau să rămân aici. Cu tine. Și să avem grijă unul de altul.

Din acel moment, între noi s-a format o alianță tăcută. Nu mai era doar un copil, era partenerul meu în supraviețuire.

În următoarele săptămâni, am făcut inventarul a tot ce mai aveam. Am vândut ce nu era esențial. Am pus anunțuri online. O masă de sufragerie, un covor bun, două scaune de lemn moștenite de la mama. Am refuzat să vând biblioteca tatălui meu. Cartea „Moromeții” cu cotorul roșu era, pentru mine, o comoară mai mare decât orice sumă.

Andrei, în schimb, își oferise ajutorul la orice.

— Bunico, pot merge cu doamna Maria să plimb câinii. Plătește 20 de lei pe săptămână.

— Nu, puiule, nu e nevoie…

— Ba da, insistă. Vreau să ajut. Vreau să simt că fac ceva pentru noi.

Îl priveam în fiecare dimineață cum își face ghiozdanul singur, cum își lustruiește pantofii și își aranjează uniforma, ca și cum ar fi fost un soldat mândru de armura lui.

Într-o sâmbătă, în timp ce făceam ordine prin actele vechi, Andrei a venit la mine cu o mapă pe care scria „Proiectul Andrei”.

— Ce-i asta?

— Am o idee. Pentru o aplicație. Sau un site. Am citit că mulți copii fac asta. Se pot obține burse, premii. Nu trebuie să ne bazăm pe tata. Putem construi ceva al nostru.

L-am privit neîncrezătoare. Apoi i-am răsfoit caietele.

Scrisese cu mână de copil maturizat înainte de vreme: „O platformă pentru copiii care trăiesc cu bunici. Cu sfaturi, povești, ajutor, idei de economisire.”

Mi-au dat lacrimile.

— Știi că ai doar treisprezece ani, da?

— Știu, dar simt că trebuie să fac ceva cu toate astea. Nu vreau ca povestea noastră să fie degeaba.

Am început să-l ajut. Eu cu poveștile, el cu ideile de design. Am vorbit cu un preot din sat care ne-a dat acces la biblioteca bisericii, ca să lucrăm în liniște. Într-o lună, proiectul era gata. Am trimis ideea la un concurs național pentru copii inovatori. Nu ne făceam speranțe, dar simțeam că meritam să fim auziți.

Într-o zi de aprilie, am primit un plic mare, oficial. Andrei venise acasă de la școală și s-a oprit în prag când a văzut plicul pe masă.

— Ce-i ăla?

— De la Ministerul Educației, am spus, și inima îmi bătea ca atunci când mi-am dat bacul.

L-am deschis împreună.

Câștigase.

Premiul întâi.

O bursă completă la un liceu din București și sprijin pentru dezvoltarea ideii lui, cu mentori, ateliere, chiar și fonduri pentru implementare.

Andrei m-a privit cu ochii mari și, pentru prima oară, a plâns. Nu de frică. De bucurie. De ușurare.

— Am reușit, bunico, a spus. Uite că se poate.

În acel moment, am știut că, indiferent cât de tare ne zdruncinase trădarea fiului meu, noi doi reușisem să ridicăm ceva nou din cenușă.

Când Dănuț a apărut din nou la poartă, după câteva luni, era schimbat. Slăbit. Cu hainele ponosite. A privit spre fereastră și a văzut lumina din camera lui Andrei.

— Aș putea să vorbesc cu el?

— Nu azi, i-am spus.

— Atunci… pot măcar să las ceva?

A scos din geantă un plic galben. L-a pus în cutia poștală. A plecat fără să se uite înapoi.

În plic era o scrisoare pentru Andrei. N-am citit-o, dar am văzut cum nepotul meu a luat-o, a citit-o și a spus doar atât:

— Poate, într-o zi, o să-l iert. Dar nu azi. Azi vreau să ne sărbătorim victoria, bunico.

Și am făcut-o. Cu două prăjituri făcute din ce aveam prin casă, cu o lumânare pusă-ntr-o jumătate de portocală și cu inima plină de ceva ce nu mai simțisem de mult: speranță.

Pentru că fiul meu ne-a trădat, dar nepotul meu ne-a salvat.

Și, în acea seară, privind stelele prin fereastra bucătăriei, am știut că nu suntem pierduți.

Suntem doar la începutul unei povești mai bune.